Dăneasca

22 august 2012   TÎLC SHOW

La început i-am auzit doar numele. Într-un an, prietenii mei de la bloc începuseră să-l folosească din ce în ce mai des. Era o colegă de-a lor, de clasă. Seara cînd ieşeam la joacă, toţi vorbeau despre ce mai spusese şi cum li se adresase ea în timpul orelor sau în pauze. Şi Dăneasca făcuse, Dăneasca dresese, Dăneasca în sus, Dăneasca în jos. Rezolvările ei de la orele de matematică erau aplaudate şi de profesor, compunerile ei la română erau cele mai frumoase, engleza ei o depăşea pe a tuturor celorlaţi. Într-o zi, m-am hotărît să-l chestionez pe Răzvan despre ceea ce se profila ca un adevărat fenomen. Ce fel de fată e Dăneasca asta, de pare că nici un băiat din clasa ei nu mai ştie altceva în afară de ea? Mi-a explicat că e o colegă foarte deşteaptă şi foarte specială. Ba, el chiar recunoaştea, cu mîna pe inimă, că e cea mai inteligentă din clasă. Cînd l-am întrebat dacă-i mişto, mi-a răspuns pe un ton exclamativ, dar ocolind un răspuns precis. După el, era o fată cu un şarm aparte. Ezita să spună însă, chiar cu toată gura, că ar fi frumoasă. „Lasă că o s-o cunoşti şi tu şi ai să vezi“, mi-a zis, „mai trece uneori pe la noi pe la bloc împreună cu soră-sa“. Eu învăţam la altă şcoală.

Prima oară, mi-au arătat-o după ce am trecut cu bicicletele pe lîngă un grup de fete. Răzvan mi-a spus atunci: „Ai văzut-o pe Dăneasca? Era acolo“. Eu n-am înţeles însă care dintre ele era iar din goana bicicletei nu mi se păruse că văd vreo făptură angelică, vreo figură irezistibilă, vreo prezenţă copleşitoare... „Era aia cu ochelari“, a mai zis Răzvan. Cuuum? Adică, poartă ochelari? Pe atunci, ochelarii erau un motiv de bancuri şi ironii, aragaz cu patru ochi, bicicletă pe nas... nicidecum un semn de distincţie, că de frumuseţe nici nu putea fi vorba. Eram complet derutat, dar am continuat să suport seară de seară discuţiile despre Dăneasca.

Într-o zi, în perioada în care vacanţa de vară bătea deja la uşă, treceam prin faţa şcolii, cînd, în sfîrşit, mi-au arătat-o mai de aproape. O fată slăbuţă, mai degrabă mică de statură, care purta ochelari cu rame argintii şi lentile destul de groase, din dosul cărora priveau doi ochi severi, intimidanţi. O căutătură severă, de profesoară rea, nu de fetiţă de clasa a opta. Ce dracu’, mi-am zis în gînd, tot mai mirat. Am fost prezentaţi şi mi-a întins o mînă pe care, după zeci de ani, mi-o amintesc ca rece şi inexpresivă. Alături de ea şedea însă o făptură perfectă. O fată blondă cu părul lung şi ochi albaştri, cu rotunjimi plăcute şi care purta un tricou cu steagul Statelor Unite. Ca o majoretă din filmele americane. Am aflat că era sora mai mică a Dăneascăi, despre care, în ciuda înfăţişării, băieţii nu vorbeau aproape deloc. Era mereu în umbra surorii celei mari, atotstăpînitoarea sufletelor şi viselor băieţilor din şcoala ei. Paradoxul era cu atît mai mare, iar acea întîlnire cu faimoasa Dăneasca, departe de a mă lămuri, a avut darul să mă intrige şi mai tare. Pe atunci, nu eram în stare să pricep cum de-i vrăjea astfel şi cum de îi juca aşa pe toţi, pe degete. Fenomenul a mai durat cîteva luni, poate un an. Admiraţia băietanilor de atunci se transforma însă încetul cu încetul în altceva. La un moment dat, printre ei s-a stîrnit o controversă teoretică. Oare se poate considera că Dăneasca e o curvă, sau nu? Păi, nici nu se poate pune problema, ziceau unii, că doar la vîrsta ei nu s-a culcat cu vreun băiat. Da, dar se plimbase cu mai mulţi şi părea că i-ar vrea pe toţi, ziceau alţii. Apoi, a apărut o întrebare şi mai enigmatică pentru noi: a fi curvă înseamnă că e cu mai mulţi sau că o face pe bani? Discuţiile astea, tot mai aprinse, au degenerat în certuri şi chiar în bătăi. Unii încă o mai apărau cavalereşte, alţii deja o urau. Am aflat de la părinţi că unul dintre prietenii mei plîngea la propriu din cauza ei. Altul începuse s-o înjure cu pasiune, ori de cîte ori ne întîlneam. Continua să fie preocuparea majoră a tuturor. Eu rămîneam în continuare un spectator uimit. Aveam norocul să nu fiu în clasă şi nici măcar în şcoală cu ea, altfel poate că farmecele şi influenţele ei m-ar fi afectat şi pe mine. În orice caz, din afară, nu înţelegeam deloc toată acea nebunie. Îmi ziceam că prietenii mei sînt cu toţii miopi şi cu toţii îndrăgostiţi sau obsedaţi de-o mioapă nesuferită. Trebuiau să mai treacă anii pînă să descopăr că asemenea pasiuni nesănătoase sînt stîrnite nu de femei sau de bărbaţi frumoşi şi perfecţi, ba chiar că popularitatea pare să fie mai degrabă legată de defecte şi răutate. 

Mai multe