D’ale Americii
…iar dacă v-ați surprins mustăcind la vederea acestui titlu, aveți a vă felicita singuri, ba încă de două ori! O dată, pentru c-ați recunoscut aluzia la piesa lui Caragiale D’ale carnavalului (nici cu filmul din anii ’50, cel cu Birlic, nu mi-e rușine) – în ziua de azi, asemenea „recunoașteri cu recunoștință” sînt tot mai rare – și v-a amuzat ideea Americii ca un carnaval perpetuu. Iaca, are și America miticii ei! Mai găsim și pe-aici cîțiva Iancu Pampon, mai mulți Crăcănei, ba chiar și foarte multe Mițe Baston. Ce mai tura-vura, ca români, ne putem simți răzbunați! A doua oară, însă, aveți a vă felicita pentru sănătoasa nesimțire de care ați dat dovadă atunci cînd ați trecut, cu nonșalanță și fără leșinuri, peste cuvîntul „mustăcind”. Dacă n-ați simțit, din reflex, revoltă în fața acestei discriminări de gen (femeile n-au mustață, dar ar putea, că nu-s mai prejos!), vreun patriarhalism agresiv, ba chiar o urmă, diabolic ascunsă, a supremației albe, se cheamă că încă nu e totul pierdut. Încă. Încă aveți un creier „murdar” – nu vi l-a spălat nimeni.
Am, de la natură, tendința de-a vedea partea plină a paharului. Cînd, în repetate rînduri, am fost întrebat ce părere am despre excesele corectitudinii politice în Statele Unite, am răspuns, mustăcind, că dracu’ nu-i chiar atît de negru. Nu-mi spune nimeni ce să predau și, mai ales, cum. Dacă predau Marx, o fac pentru că așa cred de cuviință și îl interpretez la fel. Nu îmi cere nimeni să examinez studenții într-un fel sau altul. N-am normă la „trecut” sau „picat”. Fiecare profesor decide cîte și ce fel de examinări au studenții înainte de-a decide nota finală, atît timp cît cerințele sînt clare și anunțate de la începutul semestrului. Nu mă obligă nimeni să-mi adaug la „semnătura” din e-mail-urile oficiale „he/him/his” sau ce s-o mai găsi în materie de pronume, deși tot mai mulți dintre colegii mei încep s-o facă (mai puțin de jumătate, totuși). În engleză îi spune „peer pressure”. În românește, „spirit de turmă”. Cu toate acestea, mă văd nevoit să recunosc că presiunea crește. Turma te-mpinge de la spate. Și uite-așa, pe nesimțite și cu nesimțire, în numele sensibilității, America începe a se apropia de-un carnaval caragialesc. Și nu numai. Precum Banatul pretinde c-ar fi „fruncea” României, America e „fruncea” lumii. Și uite-așa, Caragiale se universalizează sub ochii noștri.
I-auzi una! În California au avut loc două împușcări în masă. În ambele cazuri (Monterey Park și Half Moon Bay), atît criminalul, cît și victimele erau de origine asiatică. I-auzi două! În Memphis, Tennessee, cinci polițiști negri l-au omorît în bătaie (la propriu) pe Tyre Nichols, un alt negru de 29 de ani. I-auzi nouăzeci și nouă! În Scoția, de-astă dată, Isra Baylon, de 31 de ani, bărbat condamnat(ă) pentru violarea a două femei, s-a declarat ulterior femeie („transgender”, mai exact, ca să nu jignim pe nimeni) și-a fost întemnițat(ă), conform legii, într-o închisoare… pentru femei.
Fiți sinceri: ați auzit de vreuna dintre aceste știri pe vreuna dintre media pe care le consultați zilnic? Și dacă da, prezentate cum? Și dacă nu, de ce? Îngăduiți-mi să mă hazardez într-o explicație la fel de simplă precum briciul lui Occam (altă capcană culturală, dovadă a imperialismului britanic care te obligă să pui mîna pe carte): realitatea asta nu corespunde ideologiei. C-așa e realitatea – pîrdalnică. (Nădăjduiesc ca măcar cititorii Dilemei vechi să nu clipească nedumeriți la cuvîntul „pîrdalnică”.) Realitatea refuză să se lase încălecată de ideologiile noi sau vechi, că de aia e realitate. Ideologii, în schimb, se străduiesc din răsputeri s-o încalece. Și-atunci cînd nu le convine, o ignoră, o modifică sau o vîră pe fluxul de știri „la coadă”. Am fost ziarist și știu cum e. N-ai timp. Iei știrile „de sus” și le rostogolești mai departe.
Cum le rostogolești, însă, ca ziarist de bună credință? I-auzi una! La aflarea știrii despre împușcările din Monterey Park, un alt asiatic, Michael Luo, s-a apucat imediat de scris în The New Yorker, condamnînd violența rasistă împotriva asiaticilor cu exemple istorice. După cum singur recunoaște, în timp ce scria, vituperînd, a aflat că atacatorul era și el asiatic. „Am fost, oare, paranoid?” – s-a întrebat la sfîrșitul articolului. „Prea grăbit să găsesc o motivație rasistă?” Nu vă mai țin cu sufletul la gură. N-a recunoscut că s-a înșelat. A scris doar atît: „M-am reîntors la istoria din fața mea” (incidental din 1871). Cumva, albii rasiști din secolul al XIX-lea îl influențau pe criminalul asiatic din 2023! Punct și de la capăt.
I-auzi două! În cazul uciderii total nejustificate, prin bătaie, nu împușcare (!), a lui Tyre Nichols, vinovată ar fi fost… supremația albă, deghizată de-astă dată sub forma a cinci polițiști „pretins” negri. Supremația albă i-ar fi intoxicat în așa măsură încît i-a transformat în bestii albe. Să mai spună cineva că nu poți face din negru, alb și viceversa. Pe scurt, non-albii devin albi cînd omoară non-albi. Cum ar veni, se albesc. (Mă grăbesc să precizez că, negricios cum sînt, în Statele Unite sînt considerat „racially ambiguous”.)
I-auzi nouăzeci și nouă! Premierul Scoției, Nicola Sturgeon, avocată a drepturilor transgender-ilor, s-a trezit peste noapte cu un deficit de imagine după trimiterea violatorului într-o închisoare de femei, așa c-a revenit asupra deciziei. A decis că transgender-ul(a) Isra trebuie întemnițat(ă) într-o închisoare de bărbați. N-a reușit decît să creeze și mai multe nemulțumiri. Cum adică? Atunci cînd vine vorba de pușcărie alegerea sexului (pardon, genului) nu se mai aplică? Deținuții(ele) nu sînt și ei(le) oameni? Genul ăsta de gîndire n-ar contorsiona, dureros, gîndirea și nu ne-ar forța să regîndim, din temelii, gramatica?
Însă, după cum vă spuneam, sînt, de la natură, optimist, iar, prin experiență, ziarist. Știu ce se va rostogoli prin presă și ce nu. Și mai știu că realitatea, contrar așteptărilor, nu e o mărgea din sticlă, ca-n romanul lui Hermann Hesse (imperialism cultural!). E aspră, are colțuri și se încăpățînează să-ți stea-n gît. Oricît de mult ai tăvăli-o prin ideologie, nu poate fi înghițită nemestecată. Dacă o faci, o faci pe propria-ți răspundere. Cei care am trăit sub comunism știm că, oricît de tare s-au chinuit activiștii, realitatea n-a devenit niciodată comestibilă. Și încă ne mai chinuim s-o dăm afară. Îngăduiți-mi, așadar, să sper în continuare: nu-i dracu’ așa de negru!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).