Cursă şi capcană

Ştie oricine ce e un CV: un rezumat al propriei vieți și, totodată, o abreviere a sintagmei latine curriculum vitae. Dacă veți consulta un dicționar latin-român, veți găsi „curriculum“ explicat ca „alergare“, „cursă“, „stadion“ sau „car de luptă“: viața văzută într-o ipostază atletică, războinică. E o perspectivă care reactivează, cu nuanțele specifice, străvechea metaforă a vieții comparate cu un itinerariu, cu un parcurs, cu străbaterea unui drum.

Finitudinea vieții reclamă un punct terminus obligatoriu: moartea. Pentru cei senzitivi, vulnerabili, viața seamănă cu o călătorie cu luntrea pe o mare agitată, în căutarea limanului unde vei putea acosta. Pentru cei temerari, ambițioși, e ca o călătorie spre Mecca, în care ai de ales între drumul cotit și ferit, printre oaze, și temeritatea înfruntării deșertului. Cei evlavioși ne previn că ceea ce considerăm stația terminus e de fapt un început sau o regăsire: „Deci, la ceresc repaosul / Ținteasc-al nostru dor, / Precum la dulcea patrie / Gîndește-un călător!“ (Gh. Asachi). Folclorul nostru, adesea păgîn în felul său de a fi religios, a imaginat chiar și moartea ca pe o călătorie, presărată cu vămi și cu primejdii, după cum ne e descrisă în splendide cîntece funerare.

Fiecare are propriul său mod de a închipui acest drum al vieții (și al morții). De fapt, trăind nu facem altceva decît să remodelăm în permanență această fantasmă, acest dar pe care ne obișnuim, treptat, să ni-l dăruim nouă înșine.

Slavă Domnului, nu ni se cere, încă, să depunem o cerere însoțită de CV pentru a cîștiga dreptul la propriile noastre funerarii. CV-ul vorbește despre o viață în curs și o face într-un mod organizat, standardizat.

El așază în fugă – „alergare“ – călătoria fiecăruia pe o pistă – „stadion“ – dinainte construită, pe care ne batem cu ceilalți alergători – „car de luptă“ – pentru cine va ajunge primul la potou. Pentru a obține trofeul rîvnit – cîștigarea unui job, a unei burse ș.a.m.d. –, CV-ul ne toarnă viața în calapodul unei strădanii competitive, al unei „curse“. Mulți s-au deprins, că nu-i greu, cu trucurile competiției: mai tai o buclă a drumului, mai muți un fanion de ici colo, mai dai calului grăunțe aburite, mai tragi de linia de sosire. N-are a face: cîștigătorul ia tot. Mulți ignoră că o „cursă“ mai înseamnă și o „capcană“, alergîndu-și viața tîrîș în dîra propriului CV.

Cel mai straniu lucru petrecut cu regulile de standardizare a CV-ului a fost răsturnarea perspectivei. N-am să uit nedumerirea și disconfortul resimțite atunci cînd mi-am completat pentru prima dată CV-ul așa cum se cere azi, de-a-ndăratelea, dinspre prezent spre trecut. Noroc că asta s-a întîmplat cînd mă obișnuisem deja să redactez pe computer, așa că am avut doar de rearanjat ordinea pieselor componente.

Mai demult, CV-ul se numea „memoriu de activitate“. Fie și doar prin titulatură, el ținea încă vie legătura cu memoria, cu strădaniile ei de a păstra și de a readuce în prezent întîmplările trăite în înlănțuirea lor originară: „wie es eigentlich gewesen“. În germană, CV-ului i se zice încă și azi Lebenslauf, „cursul vieții“ – dacă nu cumva s-o fi demodat între timp.

CV-ul zilelor noastre elimină din text orice urmă de narațiune, de „poveste a vieții“. El pare să se alăture regulii jurnalistice a piramidei inversate, potrivit căreia informația se structurează în ordinea descrescătoare a importanței. Or, în cazul de față, important pare să fie cu prioritate prezentul sau trecutul imediat.

Las la o parte faptul că, în măsura în care am fost nevoit să mă exersez în arta de a citi CV-uri, m-am simțit mereu tentat să răstorn, mental, ordinea răsturnată a textului. Simplă obișnuință? Nu cred. Continui să cred că, pentru aprecierea unei persoane, e vital să poți desluși logica parcursului pe care l-a străbătut, să-i „asculți povestea“. CV-ul actual pare să ne propună o nouă logică, prin care prezentul explică trecutul: dacă ai ajuns unde ai ajuns, nu poate fi vorba de o simplă întîmplare. Chiar așa să fie?

În forma lui actuală, CV-ul este opusul ideii inițiale de „curriculum“. El probează, în esență, abilitatea aplicantului de a fi trecut prin filtrele succesive ale diverselor forme de certificare, tot așa cum, de pildă, în educație, examenele finale par a fi menite să șteargă cu buretele tot itinerariul formativ străbătut pînă la ele. Urma scapă turma – cum se zicea la de-a v-ați ascunselea. Cei care se prind în această „cursă“ ajung adesea să întrupeze idealul omului sivimetric, care a înțeles din capul locului că lumea asta funcționează pe principiul „cine are va mai primi“: o lume grăbită și nesigură, avidă de repere lesnicioase, în care proliferează cuantificările de tot soiul, în vreme ce narațiunile, „poveștile“ semnificante, sînt impinse tot mai mult către margine, către cei care mai au răbdarea și libertatea de a se opri să reflecteze, o lume care îți cere tot mai presant să vorbești în numele tău, în măsura în care își pierde răgazul de a asculta.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.