Cursa de Viena are o uşoară întîrziere
Luni 2 ianuarie a.c., în cursa matinală Tarom de la Viena la Bucureşti, am fost martorul unei scene (altfel banale) din torturanta noastră relaţie cu Orientul. Ningea peste Austria cu fulgi mari, rari şi impari; îmbarcarea s-a produs cu o mică întîrziere; în faţă la gate 19 posesori de bilet - majoritatea români - schimbau, aşa cum ni se mai întîmplă, ultime impresii despre peisaje, preţuri sau cunoştinţe ce nu-s de faţă; cîţiva copilaşi alergau, ţipîndu-şi bucuria de a urca în chestia aia care merge repede şi-ţi face gol în stomac. Parte din şir, vreo trei bărbaţi tinerei şi bruneţei sporovăiau şi ei pe limba lor: indieni sau pakistanezi (sau ceva din zonă), doi purtau haine gen parka (din cele ce te fac să pari un explorator în nevoie, deseori împotriva voinţei tale), iar unul avea o frumuseţe de turban dintr-acelea împletite pe cap dintr-un fular albastru. În cîteva minute eram la scara avionului, peste Viena continua să ningă, lumea începe să urce, stewardesele, amabile, spun La mulţi ani!, ne îndreptăm spre scaune, foială, uşoară rumoare ş.a.m.d. Peste alte minute, scena de care vă spuneam: cu 364 de zile înaintea intrării României în UE, o româncă (spre 50 de ani, aer urban, păr blond tuns scurt, tinereşte), urcată - alături de soţ - printre ultimii în avion, ajunge la locul de pe bilet, vede deasupra compartimentul de bagaje plin, asociază mental genţile de-acolo (mai mari şi mai made in China) cu hainele parka pe care vecinii săi de pe rîndul din spate le poartă pe ei şi izbucneşte instant spre soţ Dragă, spune-le să-şi mute bagajele de-aici! Noi unde ni le punem?, soţul ei dă să le mai înghesuie, doamna insistă Da' lasă-i pe ei să şi le mute singuri, nu e treaba ta, soţul, stînjenit, nu cedează, băieţii în parka dau să se ridice, pe de o parte nu pricep o iotă din ce spune femeia blondă care se uită la ei, pe de alta înţeleg că vociferarea ei poate avea legătură cu bagajele lor (şi, ascultaţi la povestitor, numai cine n-a urcat în avion cu un bagaj de mînă mai mare nu ştie ce sentimente se degajă de-aici!). O punere în context: la finele lui '05, Viena a fost plină de români; auzeai româneşte pe Kärntnerstrasse, pe Mariahilferstrasse, în faţă la Sfîntul Ştefan, în faţa restaurantului Plachutta (unde se mănîncă cea mai bună carne de vită din Europa) şi în faţa Operei, auzeai româneşte pe Ring, în Café Ritter şi în Café Europa (unde, în treacăt fie spus, vedeta lunii ianuarie e un pahar de vin fiert însoţit de două felii de pîine de secară unse cu untură peste care e presărată ceapă verde tocată mărunt!). Avantajele, pentru români, ale unui Revelion la Viena? Unu, că e mai ieftin ca la Poiana Braşov; doi, că tot oraşul e noaptea pe stradă, printre standuri cu vin fiert, bere, gin, pizza sau cîrnaţi în pîine de Bavaria (fiecare accesibile cu cîţiva euro) şi printre scene pe care artişti locali decenţi cîntă fără fasoane hiturile anilor '70 şi '80; trei, că poţi rata astfel preponderent-jenantele TV-programe de Revelion din ţară. Ajuns aici cu un bilet gratuit, primit cadou pentru drumurile pe care le-am tot făcut recent (pentru a-i scrie epistole dlui Văcăroiu!), am întîlnit în trei zile pe dna dr. Voroneanu de la UMF Iaşi, pe Octavian Ursulescu şi prietena sa, pe Angela Similea şi Victor Surdu, pe jurnalistul Carol Sebastian şi prietena sa şi mulţi alţii, cunoscuţi sau nu. Aş spune că la Viena vin în majoritate oameni pe care nu-i deranjează anonimatul de cîteva zile şi care nu se supără dacă chelnerii şi guristele nu le vor spune, la masă, Dle Gigi, special pentru dvs... etc. Bun. Revin în avion. Admit că cvasi-pakistanezii aveau bagaje de cabină mai mari şi că ei înşişi, cu hainele lor parka, aveau poate aerul puţin pierdut al unor aero-pasageri de ocazie (de altfel, comun imensei majorităţi a românilor ajunşi într-o situaţie similară). Nu ştiu dacă poporul român s-a născut creştin, nu ştiu dacă ne-am născut poeţi, prozatori