Curentul naţional

Cîţi dintre noi n-au descoperit, încă din copilărie, că în România o mulţime de lucruri nu se pot face fără un oarecare chin? Multe nu se pot desfăşura în mod firesc şi uns, aşa cum se întîmplă mai la vest de noi. Mereu apar tot felul de eforturi prealabile, concomitente sau colaterale şi indispensabile activităţii principale pe care vrei s-o desfăşori. Schiatul, bunăoară, a fost mereu pentru mine un asemenea exemplu. Dincolo de corvoada transportului pînă la munte (cu trenuri supraaglomerate, supraîncălzite, supraîntîrziate sau supracontrolate, ori cu maşina pe aventuroasele şosele) şi de frecventele enervări legate de cazarea la o gazdă sau la un hotel, trebuia să înfrunţi cozile şi proasta funcţionare a instalaţiilor pe cablu, să suporţi intrările prin faţă ale străinilor şi ale şmecherilor autohtoni, apoi să te strecori cu bine printre porţiunile de gheaţă, printre hîrtoapele şi printre pietrele de pe pîrtii. Mai erau şi problemele legate de schiurile proaste (celor româneşti le săreau canturile ori pur şi simplu se exfoliau ca o varză cînd ţi-era lumea mai dragă, iar dintr-alea străine aveau prea puţini). În fine, dacă voiai să închiriezi echipamentul trebuia să treci printr-un adevărat calvar.

Dincolo de toate aceste obstacole, mai degrabă legate de lucrările omeneşti, destul de frecvent apărea şi un alt mare ghinion, care, nu ştiu cum, se nimerea tocmai în week-end-uri. Ceva natural: vîntul. Un vînt pe care, cică, telecabina nu-l suporta. Atunci totul se închidea şi însemna că bătuseşi drumul pînă acolo degeaba. N-aveai nici pe cine să te superi, fiindcă era vorba de siguranţă. Bineînţeles, la telecabină ieşeau discuţii şi înjurături. Oamenii nu se lăsau uşor.

În fine, am lăsat toate astea în urmă descoperind Alpii – Austria, Elveţia, Italia. Totul acolo părea făcut pentru omul care voia să schieze, de la pîrtii şi mijloace de transport pînă la restaurante şi hoteluri. Puteai să te dai pe schiuri de dimineaţa pînă seara, ba chiar şi noaptea, fără nici un impediment. Unii puteau schia acolo chiar şi fără picioare, cu ajutorul unor sisteme speciale. Dar am mai scris despre asta.

Ce n-am observat însă, în mai bine de zece ani de preumblări prin acele locuri, a fost acel vînt devastator care să ducă la oprirea instalaţiilor de transport pe cablu. M-am mirat. Să nu aibă, adică, vînturile Alpilor tăria celor din Bucegi? Să fie instalaţiile lor mai bine amplasate? Dar le vezi orientate în toate direcţiile şi pe toate feţele munţilor. Cum să nu fie vînt nicăieri? Mi-am zis atunci că, probabil, bătrîna telecabină din Sinaia trebuie să fie de vină, cu uzura ei şi cu tehnologia depăşită.

Ei bine, lucrurile s-au mai schimbat între timp şi pe la noi. Chiar luna trecută, o nouă telegondolă a fost inaugurată la Sinaia. Face legătura între Cota 1400 şi Cota 2000. Modernă şi eficientă. Poate transporta 1500 de turişti pe oră. E adevărat, lucrările au întîrziat cu două luni, pare-se din pricina unor şuruburi prea scurte pe care lucrătorii le-au instalat în buna tradiţie locală a lui „lasă că merge şi aşa“. N a mers şi a trebuit să o ia de la capăt. Dar, una peste alta, întreaga construcţie s-a terminat în doar cîteva luni, ceea ce e lucru rar prin părţile noastre. Iar administratorii domeniului schiabil din Sinaia s-au întrecut pe ei înşişi. Deşi a nins puţin, mai cu zăpadă artificială, mai cu acele utilaje de bătătorit numite ratrak-uri, au reuşit să amenajeze pîrtiile în mod onorabil. Impresia de săptămînile trecute a fost de hărnicie şi civilizaţie. La fel ca în Austria. Am revenit şi săptămîna trecută. Era o zi senină şi munţii ceva mai albi. Ninsese. Se anunţa o zi de schi excepţională. Dar, ajunşi la noua telegondolă, toate amintirile trecutului ne-au izbit în faţă. Ni s-a spus că e vînt puternic şi că instalaţia nu funcţionează. Aia nouă? Deci nu cabina veche era de vină. Atunci, în sfîrşit, m-am luminat: era o meteahnă mult mai veche, era ţara cu vînturile ei potrivnice, curentul care pune frînă la orice şi, vorba ceea, împotriva curentului n-ai cum să îna­intezi, „corentul“ din popor, care trage la urechi şi te face să răceşti. Termenul acela care, cică, nici n-ar avea echivalent în limbile occidentale. Ba chiar cineva a demonstrat că acel „corent“, pe care occidentalii nici nu-l simt, pentru noi chiar există şi, culmea, are şi efectele negative cunoscute. Aşa şi cu telegondola adusă de italieni şi austrieci pe plaiurile româneşti. În aerul Carpaţilor, a prins strămoşeasca noastră meteahnă a „corentului“. Măi, să fie…