Cumințenia satului
O după-amiază tîrzie de decembrie, într-o sîmbătă. Încă n-a nins, ba e chiar destul de cald. Un soare rotund și palid se prevede printre nori, cum spune poetul, încălzind aerul cu blîndețe, puțin înainte de apus. Pădurea a rămas fără frunze, tăcută și pustie, ca un univers de bețe crescute unele din altele. Satul ilfovean e amorțit. Parcă toată lumea așteaptă, într-o împăcare generală, Crăciunul. Nu se aud manele, nu se aud muzici populare, nu iese fum de la grătare, așa cum se întîmpla mai spre vară. Liniștea e tulburată doar de ritmul regulat al loviturilor înfundate ale unui topor care cade peste niște buturugi, într-o curte.
Pe drumul care vine dinspre pădure trece un bărbat mai în vîrstă, însoțind un copil care pedalează iute pe o tricicletă. O imagine idilică, dacă n-am fi văzut The Shining cu Jack Nicholson (cum schimbă filmele realitatea!). Bărbatul tîrăște după el, agale, o cracă lungă, adunată de prin pădure. Pesemne o duce acasă ca să facă focul de gătit pentru seară. Unii oameni așa trăiesc. În cealaltă mînă are o găleată de plastic, din acelea în care a fost vopsea lavabilă, plină cu fructe verzi de maclura. E un fruct ornamental cu aparență exotică, dar care crește în niște copaci de la marginea pădurii. Seamănă cu o portocală mare și nu se mănîncă. Ce-o face omul acela cu o găleată întreagă? El știe.
Intră într-o curte, de fapt o bătătură aflată între trei construcții: două bordeie de chirpici și o bucătărie strîmbă, de vară, care parcă sfidează legile fizicii, încăpățînîndu-se să nu se prăbușească. În mijlocul bătăturii e un brăduț cu crengi care încep de la un stat de om și care, în așteptarea Crăciunului, a fost împodobit cu trei globuri aurii mari și o beteală roșie. Între cele două bordeie sînt întinse sîrme pe care stau o mulțime de rufe puse la uscat, de la ciorapi și tricouri colorate pînă la geci, pături și preșuri. O femeie bătrînă, într-un capot înflorat și îndoită de spate, traversează bătătura încet de tot, sprijinindu-se într-un toiag. Unii oameni așa trăiesc.
Două fete de școală intră și ele în curte. Sînt îmbrăcate mai modern, au canadiene de fîș, colanți, adidași și smartphone-uri în mîini. Abia reușesc să stăpînească un cîine jigărit care le latră cînd intră. Îi zic Rex. Au venit probabil în vizită la o altă fată care locuiește într-unul dintre cele două bordeie.
Alături e o altă casă, ceva mai răsărită, vopsită în galben și cu mansardă de lemn, pe care flutură un tricolor cam decolorat. Peste drum e o vilă somptuoasă „de bucureșteni“, cu gazon tras la linie, care are în față un Mercedes GLE 500 AMG. Unii oameni așa mașini au. O Românie pe cît de amestecată, pe atît de liniștită.
În amorțeala aceea ușor cețoasă, coborîtă peste sat în după-amiaza de decembrie, oamenii își duc viața obișnuită, unii în jurul godinurilor din bordeie, mai aruncînd cîte un cocean pe foc sau făcîndu-și treburile gospodărești prin curtea noroioasă care se vede din stradă prin gardul din plasă de sîrmă, alții la doar cîțiva pași mai încolo, în spatele zidului înalt, impenetrabil, pe canapele BoConcept și sub grațioase lampadare Philippe Starck, în livingul spațios plin cu plante de interior, cu geamuri uriașe care dau spre lac. Pare a fi o conviețuire pașnică, naturală, fericită. Fiecare dă impresia că ar fi împăcat pe vecie cu tipul de trai pe care i l-a dat Dumnezeu sau pe care l-a cîștigat prin cine știe ce prețuri pe care numai el are idee cum și cui le‑a plătit. Sînt două feluri total diferite de oameni. Unii cu filozofia lui a fi, alții cu gîndul la a avea. Despre cei cu a avea nu prea știu ce să zic. În schimb, cei cu a fi mă fascinează.
Foto: wikimedia commons