Cum salvăm naţionalismul
Cavalerii salvează domnițele aflate în situații dificile, intelectualii salvează cuvintele aflate în situații dificile. Totuși, în spațiul cultural euro-american de astăzi, încercarea de a salva un cuvînt compromis nu este doar o politețe, ci este direct eroism. De fapt, există un singur tip de eroism intelectual posibil în lumea libertăților noastre: salvarea cuvintelor compromise. Este foarte greu să reabilitezi prestigiul unui cuvînt pe care toată lumea se simte datoare să l urască. Și, dacă încerci să o faci, te expui unui risc enorm. Totuși, în speranța regăsirii unei normalități pierdute, unii încearcă să o facă. Totuși, cu sentimentul că lumea întreagă este nedreaptă cu un cuvînt, unii încearcă să facă dreptate.
Am cunoscut, recent, un asemenea om și, pentru că îi admir curajul, scriu acest articol. Omul nu este vreun miliardar excentric, ci doar un profesor universitar. Cu banii lui, fără să aibă nici un alt sprijin financiar, el a organizat o conferință la care a invitat universitari din mai multe țări, încercînd să salveze un cuvînt. Sau, poate, mai mult de atît, pentru că niciodată cuvintele nu sînt deplin autonome – mereu, ele aduc și altceva. Cuvintele aduc cu ele ceva mult mai mare și mai greu decît suma literelor lor…
Omul se află în al șaptelea deceniu de viață, este longilin, delicat, de o bună-credință desăvîrșită ce se citește imediat în ochii săi albaștri, este pasionat de politică și pasional în orice pledoarie pe care o ține. Acesta este omul care vrea să salveze naționalismul.
Nu cred că se îndoiește cineva că cel mai detestat cuvînt al momentului este „naționalism“. La capătul unui efort serios în presă, în politică, în universități, în societate, în cercurile intelectuale, s-a reușit zdrobirea acestui cuvînt care, la începutul veacului XX, era unul dintre cele mai nobile. Nu sînt conspiraționist, așa că nu cred că acest efort a fost plănuit și dirijat ocult, pentru ca „globaliștii“ să ucidă națiunile și să pună mîna pe întreaga lume. Cred, doar, că un spirit al timpului (la finalul secolului trecut și începutul secolului actual), dar și al locului (Occidentul dezvoltat) a lucrat prin oameni. Manipulare? Poate și asta. În lumea Facebook-ului, a sutelor de canale de televiziune, în lumea YouTube și a nenumăratelor blog-uri, toată lumea vrea să manipuleze pe toată lumea. Adevăr? Greu de detectat, căci „naționalismul“ a devenit perfect sinonim cu „extremismul“, „xenofobia“ și „radicalismul etnic“. Iar omul nostru tocmai de aceste sinonimii infamante vrea să salveze cuvîntul. Și nu neapărat de dragul lui, cît de dragul „națiunii“, concept și realitate care, în ciuda exasperărilor intelectual-academice mainstream, continuă să lucreze cu maximă eficiență în societate.
Nu știu de unde ne-a venit convingerea că toate relele lumii vin din naționalism. În ceea ce mă privește, din cîte îmi amintesc, prima oară am auzit că un naționalist este un tip discutabil, de nu chiar blamabil, prin anii 1980, cînd se vorbea la Europa Liberă despre Ceaușescu și ceaușism. Apoi, în anii 1990, a venit războiul din fosta Iugoslavie și toate știrile puneau atrocitățile comise acolo de toate părțile pe seama naționalismului. Apoi, am început să aud că părinții fondatori ai UE, personaje politice de anvergură imensă, au gîndit Uniunea dîndu-și seama că naționalismul a produs două războaie mondiale, așa că Uniunea este ea însăși un bastion de luptă împotriva naționalismului. Că Europa trebuie să fie un substitut mai larg pentru națiune – nu este, totuși, prea clar de ce europenismul n-ar duce la război precum a făcut-o naționalismul. Ba chiar, mai nou, aud că naționalismul este incompatibil cu democrația. Nu-mi sînt străine cele omenești, așa că am înghițit și eu, pe nemestecate, această idee. Acum, însă, mai la bătrînețe, mă gîndesc mai atent la ea. Chiar așa să fie? Chiar să fi fost Adenauer, Churchill, DeGasperi, Schuman ori Monnet atît de convinși că problema Europei e naționalismul? Chiar ei? Vreau să spun că, pentru oricine știe cîte ceva din biografia politică a acestor mari oameni de stat, nu sună tocmai plauzibil să faci din părinții UE părinți ai antinaționalismului. În fine, chiar să nu poată trăi împreună naționalismul cu democrația? Păi, pînă acum vreo treizeci de ani, nu lucra principiul național în interiorul democrațiilor?
Profesorul despre care scriam mai sus, cel care se încumetă să facă cel mai eroic gest posibil în lumea intelectuală de azi, o lume în care nimeni nu mai riscă nimic de mult timp, crede că există două dezvoltări ale naționalismului. Una care a făcut posibil nazismul, de pildă, pernicioasă și de evitat, dar și una critică, perfect decentă și perfect acceptabilă. Ca și colesterolul, naționalismul este de două feluri: bun și rău. Ca și colesterolul: cel mai bun antidot pentru naționalismul rău este naționalismul bun. Iluzia că un fel de internaționalism „John Lennon“, fără granițe, fără religii, fără deosebiri, ar fi antidotul eficient împotriva naționalismului rău ar putea să ne coste mai mult decît credem. Dacă-i dăm cu internaționalismul și globalismul, reacția corpurilor sociale ar putea fi exact pe dos: o încrîncenare în naționalism, iar naționalismul încrîncenat este cu necesitate cel rău.
Nu-i mai puțin adevărat că, dacă te uiți la naționaliștii politici din Europa, te apucă depresia. Naționalismul este într-un moment prost nu doar pentru că e atacat din toate părțile, punîndu-i-se în sarcină toate nenorocirile lumii, ci și pentru că, nu știu cum se face, dar este apărat de oameni de mîna a doua, care pendulează vehement între prostie și caraghioslîc, demagogi grosolani. Naționalismul va trebui salvat nu doar de cei care îl detestă, ci și de cei care zic pe toate drumurile că îl adoră. Vast și complicat program! Părerea mea este că singurul reper util pentru încercarea de a repara prestigiul pe nedrept deteriorat al naționalismului este sentimentul din inimile masei enorme de oameni decenți, care nu sînt nici lideri de opinie, nici vedete academice, nici autori cu multe publicații la activ și, mai ales, nici politicieni. O ureche fină va trebui să asculte palpitul acestor inimi multe și deloc publice și să ia de acolo tonul corect al naționalismului, precum iau muzicienii tonul corect dintr-un diapazon. Dar asta duce la populism, alt cuvînt odios vremii noastre. Poate că recuperarea respectabilității „naționalismului“ presupune și recuperarea respectabilității altor cuvinte cu soartă similară, ceea ce complică și mai mult lucrurile.