Cum să-ţi faci echipa să-şi ia cîmpii – sfaturi practice pentru şefi

Am lucrat cu șefi de nații (și cu concepții) diferite, cel puțin pînă am început să sap regulat în Turcia și m-am lăsat de transhumanță între diferite proiecte. Cred că am de-a­cum o idee destul de clară despre metodele prin care un șef poate distruge, cu discreție, munca unei întregi echipe. Pur și simplu, văzînd pe șantiere – în România, în Franța sau pe alți coclauri – strategii de comunicare și de organizare care au făcut lucrurile să meargă ca unse, le prezint aici întoarse pe dos. Am pregătit deci, pentru șefii care nu se descurcă singuri, cîteva sugestii pentru distrugerea temeinică a atmosferei de lucru (și prin asta, aproape sigur, a rezultatelor).

Strategia pe care o recomand este cea a ciclului nepăsare/micromanagement. Ziua 1, a nepăsării vag stupefiate. Faci o vizită scurtă sus pe ­deal, singur, la costum, să vezi ce mai apare în săpătură, dar cu aerul că ai uitat unde ți-ai parcat mașina și acum o cauți. Cînd responsabilul de secțiune se străduiește, din adîncul pămîntului, să-ți raporteze o situație stratigrafică interesantă, te uiți la el rătăcit. Din cînd în cînd te întorci ca și cum te-ar fi strigat cineva. Deschizi gura abia cînd pleci, și atunci zici ceva ca nuca-n perete, gen: „E, uite că au dat de dracu’ și suedejii!“ Înapoi în tabăra de bază/casa expediției/muzeu, cineva vine să te întrebe: „Ce facem, punem astea aici, sau acolo?“ Zici „Nicăieri!“ și pleci. Dacă vreodată cineva te abordează cu entuziasm, pentru că a avut o idee sau a descoperit ceva în depozit sau un posibil sponsor și-a anunțat vizita, întrea­bă-l dacă are cumva un paracetamol. Cît durează cina, stai în capul mesei de cincizeci de persoane și vorbește la telefon cu monosilabe și pauze mari. Ziua 2, a micromanagementului căpiat. Cînd apar primii oameni la ora 5 la micul dejun, tu ești deja la a doua cafea; imediat îi ceri unuia planurile și profilurile pentru sectorul Katzenellenbogen. Echipa care vine să-și ia uneltele te găsește deja inspec­tînd cauciucul la roabe. Le explici că ar fi mai eficient, cînd se încarcă uneltele în furgonetă, să se pună întîi cazmalele, apoi lopețile, iar nu invers. Te sui chiar tu în furgonetă să le arăți. Te chinui să aranjezi uneltele în alt fel, doar că ele, odată suite, nu se mai lasă aranjate. Sari totuși jos, sportiv, cu aerul că ai rezolvat problema. Te duci în vizită pe șanț cu o delegație întreagă chiar la sfîrșitul lucrului, pe la două, cînd e căldura insuportabilă, în haine de expediție prin junglă din supermateriale, noi-nouțe. Ții un discurs despre Brasseur de Bourbourg (sau, în funcție de țară, o glorie locală corespunzătoare din secolul al XIX-lea). Cobori în secțiune, începi să explici oamenilor care au găsit un zid că au găsit un zid, îi ceri unuia truela, îi arăți că trebuie lucrat aici puțin mai apăsat, acolo o idee mai delicat. În restul zilei, dai oamenilor tot felul de sarcini, iar la fiecare sfert de oră le schimbi sarcinile între ei. Ziua 3: nepăsare. Ziua 4: micromanagement. Și tot așa. Succesul, adică dezastrul, e garantat.

Cheia e aproape întotdeauna în detalii. Nici nu ai nevoie de mari mîrlănii sau de o strategie pe termen lung – cîteva detalii bine alese te pun rău cu toată lumea. Pentru a evita enervatul personalizat, pentru care trebuie să cunoști cît de cît pe fiecare în parte, se poate folosi metoda unui celebru șef de șantier. În broșura, pe care am văzut-o cu ochii mei, cu informații de bun-venit pe care o primeau toți participanții la săpăturile respective (mulți din ei doctoranzi sau doctori) pusese cîteva rînduri negru pe alb: „Vi s-a făcut onoarea de a fi acceptați… să nu credeți că e vreo muncă aici pentru care sînteți prea buni… nu uitați că n‑o să am timp să vă spun un lucru de două ori…“ etc. La capătul opus al spectrului, un alt șef te ducea dimineața, chior de somn, cu mașina personală, prin noroi, pînă în vîrful dealului. Dacă veneai la acest tip, mare profesor și el de altfel, cu o bucățică bizară de ceva, abia scoasă din pămînt, și întrebai: „Ce poate fi asta?!“, răspundea cu mirare: „Habar n‑am!… Ar putea fi…“ și-ți spunea ceea ce chestia respectivă invariabil chiar era. În acel diplomatic habar n-am stă o întreagă filozofie a raportării la cei cărora, pentru o scurtă clipă socială, le ești superior. Spun asta pentru că am văzut în aceeași situație și mici ștabi producînd tirade de autoproslăvire sau pur și simplu răspunzînd: „Asta? Nu e nimic“. Și aruncînd obiectul departe pe cîmp.

Există cîteva picturi idilice de pe la 1900 reprezentînd săpături arheologice la Pompei (foto). Bărbații sapă ca niște titani, iar femeile cară pămîntul în pași de tarantella. Prin textul de azi nu vreau să zic că așa ar trebui să meargă lucrurile pe un șantier. Vreau să zic doar că e ușor să-i îndepărtezi pe oamenii cu care lucrezi – și ușor să ți-i apropii.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons