Cum să te documentezi prost
Ce n-ar trebui să fac cînd am de scris un mic text? Să mă pun pe adunat, ca un hîrciog. Să-mi doresc să am pe masă toate cărțile despre subiectul respectiv. Legea de bază a documentării este că ea, deși prin definiție aservită unui scop, va tinde să devină un scop în sine. Ceea ce vrei nu mai este atît să ai textul/discursul/decizia bune la data la care îți trebuie, ci să pui în clasoare toate informațiile pe tema respectivă. Această manie de colecționar este o formă ieftină de escapism de lux, un mod de a pierde vremea în compania cărților, cu pretextul că lucrezi.
Documentarea în exces duce totuși la necazuri vizibile indiferent că lucrezi la un doctorat sau (un exemplu la întîmplare) la un articol pentru Dilema veche. Cînd te înhami la un doctorat, pleci de obicei de la ideea că trebuie să cunoști tema ca pe buzunarele tale, inclusiv aspectele doar pe departe legate de contribuția ta originală. N-am auzit niciodată vreun coordonator de doctorat serios zicînd cuiva: „Auzi, da’ nu exagera cu documentarea“. Ideea e, din contra, să fii gargantuan în știința ta, să consumi tot, ca în caricatura lui Daumier în care Louis Philippe I își mănîncă supușii cu taxe cu tot. Documentarea e totul, dar n-am auzit niciodată de cursuri despre cum să ne documentăm. Nu vreau să încurajez fușereala, dar m-aș simți mai bine dacă ar exista o bază științifică pentru care „e bine să acoperi tot“. Nu sună rău, dar dacă nu e așa? Am auzit toți de atîtea ori că „nu-i scăpa nimic, omul era o enciclopedie“, că temeinic, că volume monumentale, că barbă mare și ochelari mici, barbă mică și ochelari mari, în fine, savant. Personal, am impresia că, de la un punct încolo, cantitatea de note pe care le-ai adunat, pentru un referat, pentru o teză de licență, pentru un articol științific, s-ar putea să-ți rupă spinarea și nu numai că te împiedică să le valorifici, dar te aduce în situația să faci orice numai să nu mai deschizi fișierul cu teza. Sau îl deschizi și te-apuci de treabă, dar după două minute începi deja să cauți, vinovat, pe Google, „pești răpitori pe fundul mării“, „ketchup non-newtonian fluid“, „love darts snails“, „record sarmale“, „Descartes pineal gland“, „Federer best shots“, orice.
Habar n-am care e soluția, dar nu cred că ea presupune vîslitul mecanic în ceață de tip „fă să fie bine“. Poate ar trebui să ne gîndim la resursele de energie disponibile și cam ce s-ar putea face realist cu ele. Sau la ce anume vrem să producem în cercetare: o confirmare a rezultatelor coordonatorului de doctorat, idei trăsnite, răspunsuri noi sau întrebări noi, ipoteze de testat, bazaconii cu aplicabilitate practică, chestii șocante care să stimuleze, dosare de presă cu informație neierarhizată? Spre deosebire de o documentare otova, la kilogram, pînă în pînzele albe, mă întreb, de pildă, dacă o metodă de lucru pentru o teză de, să zicem, masterat n-ar putea fi: alege trei monografii de încredere pe tema ta, una americană din 2010, una nemțească din 1990 și una franțuzească din 1960, asimilează-le, apoi continuă documentația, structurat, ca să înțelegi de ce există diferențe punctuale de fapte și interpretare între ele.
Te poți documenta excesiv, nu-i vorbă, și pentru un discurs de cinci minute. La prima vedere, nimeni nu poate zice că e rău să știi cît mai multe, ca să poți să selectezi apoi chestiile cu adevărat vrednice de atenția publicului toropit. Practic, ce se întîmplă este că începi să vorbești și o iei tot timpul pe arătură, nuanțînd fiecare afirmație, pentru că ai prea multe de spus. Cum știu toți profesorii care de obicei se pregătesc, cursul pe care îl pregătești cel mai puțin iese cel mai bine. Cînd scrii roman, documentarea are niște efecte secundare și mai nasoale: acolo nu e nici o grabă, așa că poți să bagi în text cu forța tot ce-ai aflat, că doar n-ai muncit degeaba. Or, asta face ceea ce scrii mai artificial, iar nu mai credibil. Am în plus senzația netă că articolele cele mai documentate pe care le-am scris pentru Dilema veche au fost și cele mai puțin interesante pentru cititori, probabil pentru că devin inevitabil mai indigeste. Nu mai zic de momentele ridicole cînd am, la sfîrșit, un text prea mare, din care ar mai trebui tăiat cel puțin un paragraf, iar eu nu reușesc să las nimic deoparte. Pentru cutare paragraf cineva mi-a scanat niște pagini dintr-o carte la Lyon și mi le-a pus pe e-mail, pentru celălalt mi-am mobilizat amicii să-mi facă rost de o poză de la Muzeul din Turda (muzeul din Turda e întotdeauna în renovare). Contraproductiv.
Încă ceva: orice campanie de documentare se termină cu o mare frustrare – invariabil, cutare articol, super-promițător după titlu, rămîne totuși inaccesibil, în orice caz nu va sosi pînă la data la care trebuie să predai textul (sau data la care te vei întîlni cu nepotul căruia i-ai promis că o să-i zici în două vorbe ce înseamnă evoluția speciilor, sperînd de fapt că apoi o să-ți zică el două vorbe despre cum să sincronizezi WhatsApp de pe telefon cu computerul.)
Și cu asta, eu zic că am făcut un rezumat destul de OK al cîtorva cărți recente dedicate greșelilor de abordare în activitatea de documentare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons