Cum s-o scalzi în arheologie
Portocala mecanică are pentru mine forma unui fel de dragă cu cupe de la muzeul din Chichén Itzá, folosită pe celebrul sit maya în primii ani ai secolului 20. La capătul unui lanț de zeci de metri, portocala de fier se scufundă și apucă orbește între cele trei pale ale ei tot ce nimerește. Nu e deloc un simbol al cercetării științifice în arheologie, dar e instrumentul cu care a fost explorat unul din locurile cele mai sfinte din civilizația precolumbiană, imensul puț sacru (Cenote Sagrado) de pe situl mexican.
Fiecare are altă concepție despre comori. Pentru unii e cufărul cu despărțituri, scos din pămînt ca în Contele de Monte Cristo, în care ai taleri de aur la taleri de aur, bucăți de aur nestrunjit la bucăți de aur, nestemate la nestemate, totul la locul lui. (E poate ciudat că un scriitor concepe o aventură la capătul căreia e găsită o comoară sortată ca un tabel Excel.) Pentru alții, comoara e un mormînt bogat, unde ofrandele, pe cît de exotice, pe atît de vraiște, au totuși o anumită logică depozițională, pe care o reconstruiești cu delicii macabre. A treia variantă este puțul pe fundul căruia s-au adunat alandala chestii timp de sute de ani, unele căzute din întîmplare, altele aruncate intenționat, unele obiecte, altele oameni. Din Cenote de la Chichén Itzá, crater de subsidență în masivul calcaros, cu zece metri de depuneri arheologice și zece metri de apă deasupra, s-au scos vreo 30.000 de artefacte aruncate înăuntru de-a lungul a opt secole de ceremonii mayașe (și o cantitate uriașă de oseminte umane). Aici a lucrat între 1904-1911 un fost consul al SUA în Mexic, E.H. Thompson, care a avut norocul inexplicabil să poată cumpăra aproape tot situl. (Dar cine nu economisește zi de zi ca să cumpere Colosseum-ul în caz că se ivește ocazia?) Thompson a obținut finanțare pentru campaniile de aici fluturînd ipoteza că un trib scăpat din Atlantida și-a continuat opera civilizatoare în Mexic. Printre sponsori a fost și Peabody Museum de la Harvard, muzeu care, deși conducerii nici n-avea cum să-i treacă prin cap așa ceva, urma să‑și îmbogățească substanțial colecțiile cu descoperirile lui. Despre Thompson, de altfel, mi-am schimbat cumva părerea după ce i-am citit jurnalele. A pus osul la treabă el însuși și descrie propriile coborîri în Cenote, împreună cu scufundători greci din Bahamas, traversînd apa galbenă, verde, apoi violet, înfundîndu-se după nici trei metri în bezna noroioasă și apoi căutînd orbește obiecte pe fund, unde numai simțind vibrația apei înaintea unui bolovan dislocat care se rostogolește peste tine te poți feri din calea lui. Thompson a scos din Cenote sute de fragmente de rășină (copal – unele de mai multe kilograme), cuțite sacrificiale cu mîner de aur și vîrf de silex, zeci de discuri de aur bătute au repoussé, zeci de inele și figurine de oameni, reptile și maimuțe, toate de aur (am spus aur prea des? dar era oricum mai mult de 50% cupru), și sute de obiecte de jad. Cam toate astea au fost aruncate înăuntru probabil cu ocazia unor sacrificii umane, sparte sau stricate intenționat; de pildă, din clopoței au fost scoase limbile, ca să fie amuțiți (la fel se întîmplă cu oglinzile etrusce de bronz, zgîriate înainte de a fi depuse în morminte). Fiindcă în apă materialele organice se păstrează, din puț au apărut vreo 700 de fragmente de textile, practic cea mai serioasă sursă de informații pentru textilele antice din America Centrală, multe figurine de cauciuc, flexibile încă, și interesante păpuși de lemn, cauciuc și copal, cu compartimente în spate, în care se introducea cenușa din incinerația celui decedat.
Pentru că sacrificiile umane de la Chichén Itzá sînt menționate încă de la prima descriere a sitului de către episcopul Diego de Landa în secolul al XVI-lea, m-am uitat pe cel mai recent raport antropologic legat de oasele din Cenote (nu colecția lui Thompson de la Harvard, ci cele scoase în anii ‘60, care au rămas în Mexic). Concluzia lui e că, în general, victimele (printre care și mulți copii și adolescenți) erau deja moarte cînd au fost aruncate înăuntru. Sînt însă și oase cu urmele tipice pe care le produce acidul humic din rădăcini, care au fost așadar exhumate de altundeva și apoi aruncate în Cenote. Cîteva coaste au urme de tăieturi care ar fi compatibile cu extracția inimii, atîta că, așa cum știe orișicine, inima se poate scoate și subdiafragmatic, ceea ce nu ar lăsa urme pe coaste. În fine, alte semne par să sugereze jupuirea victimelor, atestată de altfel și iconografic. De fapt, scenele de sacrificii umane și de violență asupra victimelor în general (toate astea văzute, pare-se, ca o actualizare a mitului creației) devin frecvente la mayași la sfîrșitul perioadei clasice și după aceea, dar mai mult ca oriunde la Chichén Itzá, unde apar nenumărate inimi scoase din piept și țompantli (un fel de rasteluri pline de cranii). Craniile scoase din Cenote au fruntea și spatele aplatizate prin legarea de atele în copilărie. (Alte populații fac exact pe dos, preferînd să-și alungească craniul cu atele. Aceste dulci nimicuri ni-i fac dragi pe cei vechi.)
Cei care au lucrat în Cenote sperau să pescuiască din puț și un conchistador de pe la 1530 în armură completă, dar fie nici măcar unul n-a fost prins de mayași, fie n-a fost considerat vrednic să fie aruncat în apa sacră.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.