Cum ne rămîne în minte Costică Ştefănescu?

Cum ne rămîne în minte Costică Ştefănescu?

Cum „ne“, nu ştiu. Ştiu cum „îmi“. Îmi rămîne în minte ceva despre cine era Costică Ştefănescu. Pentru că nu putea fi oricine. Mă refer la meciurile din curtea şcolii, sau din „vale“, maidanul prăfuit de lîngă baltă, Balta Albă. Costică Ştefănescu trebuia să fie un tip înalt, cu „statură“, cu voce autoritară, cu şuturi în fund cui nu făcea ce trebuie. Trebuia să sară bine la cap şi să deposedeze necruţător, dar elegant. Trebuia să fie un şef. Un şerif.

Despre original îmi rămîne imaginea unui tip drept, la propriu. Asta cîteodată determina figuratul. Îmi pare rău că după el şi ai lui rămîne o gîlceavă a unor moştenitori scăpătaţi. Craiova lui, a lor, era o bucurie, o supapă, o nebunie în care te aruncai ca să scapi de absurd. Ştefănescu era raţiunea acelei nebunii. Îmi pare rău de sfîrşitul lui, dacă aşa a fost. Costică a făcut o ultimă deposedare, s-a deposedat pe el însuşi de viaţă. Nu-l cauţionez pe Cîrţu, care a spus că nu s-a dus să-l vadă ca să-l ţină minte aşa cum era odată. Trebuie să nu te cruţi pe tine ca să-i alini pe alţii, să te ţii tare, să-i vezi ca să se vadă pe ei în tine aşa cum erau. Dar pricep că există imagini care nu mai aparţin posesorilor. Poate că ar trebui să avem un gînd despre ce se află în spatele unor astfel de tablouri. Prea ades uităm acel loc ascuns, în care se adună praful.