Cum n-a ştiut guvernul să scoată dopul
În drum spre mare, în timp ce treceam peste canalul Dunăre-Marea Neagră, mi-a venit în minte o întrebare. Cum de s-a tot vorbit despre debite istorice ale Dunării la Galaţi, în condiţiile în care, din anii ’80, există acest canal care preia un volum important de apă? E posibil ca Dunărea să fi crescut aşa de mult încît, în ciuda acestui debuşeu, să fi atins cote istorice în aval? Ştiam că inundaţiile de la Galaţi fuseseră în cele din urmă evitate, dar nu aflasem încă în ce mod. Mi-au scăpat ştirile despre soluţia pe care muncitorul Sandu Gheorghiu i-a prezentat-o premierului Boc, aceea de a deschide ecluzele canalului, la Cernavodă, pentru a evacua surplusul de apă de pe Dunăre. Povestea era de necrezut şi mi-a amintit de macaraua închisă în curtea interioară a unui bloc care, cu ajutorul ei, tocmai se construise în jurul ei, sau de tramvaiele uitate în depou după ce, la ordinul „Tovarăşului“, au fost demontate de urgenţă şinele de pe întregul bulevard la capătul căruia se afla acel depou. Sînt întîmplări ce fac parte cam din aceeaşi categorie şi pe care probabil că Ion Creangă le-ar fi adăugat la „Prostia omenească“. Dar povestea cu soluţia salvatoare pe care nea Sandu i-a dat-o premierului îmi suna a legendă.
Era ca şi cum, deşi gata să fie înecat de o furtună în cada de baie, cu apa aproape de nas, guvernului Boc nu-i dădea prin cap să scoată dopul. Am dat fuga repede la Internet să mă lămuresc. Şi, într-adevăr, totul era exact aşa cum auzisem. La cîteva zile după ce fostul muncitor de la canalul Dunăre-Marea Neagră s-a încumetat să-l abordeze pe premier (lîngă digul ce se ridica la Galaţi) şi să-i împărtăşească „geniala“ idee, ministrul Economiei Adriean Videanu declara că s-au deschis ecluzele de la Cernavodă. Galaţiul era „salvat“. Ministrul Administraţiei şi Internelor Vasile Blaga şi secretarul său de stat Mihai Capră recunoşteau că „informaţia“ lui Sandu Gheorghiu a fost „utilă“. Asta după ce specialiştii vînturaseră tot felul de alte soluţii. Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, întrunit pe data de 4 iulie, avansa ideea inundării Insulei Mari a Brăilei (unde locuiesc vreo 4000 de oameni, ca să nu mai amintim şi de recolte). Se plănuia săparea unor breşe în digul de la Cotul Pisicii. Şapte mii de gălăţeni erau pregătiţi pentru evacuare. Două mii de jandarmi, pompieri, hidrotehnişti şi voluntari munceau de zor la construirea unui dig de patru kilometri pentru apărarea Galaţiului. Viceprimarul Mircea Cristea declara că dacă digul cedează „ar fi cel mai mare dezastru urban din România după cel De-Al Doilea Război Mondial“. Eu zic că inundarea Galaţiului ar fi rămas mai degrabă drept cea mai catastrofală prostie din istoria noastră recentă, o încununare a zeci de ani de administraţie cretină.
„Informaţia“ livrată de voluntarul cu sapa Sandu Gheorghiu ar fi trebuit să existe în mapele specialiştilor şi la ministerele de resort. Dar, se pare că de la un politruc la altul nu se mai transmite decît incompetenţa. De altfel, dacă deschizi site-urile ministerelor, ai impresia că aceste instituţii s-au creat recent, că, înainte de echipa care le conduce în prezent, ele nici n-au existat. Nu au istorie, nu există foşti miniştri. Tot ce s-a întîmplat înainte e bine ascuns, dacă nu chiar şters.
Presa – ale cărei defecte nu sînt mai prejos decît deficienţele statului – a tratat în mare parte întîmplarea ca pe un fapt divers. Şi totul s-a stins sub emoţia provocată de sinuciderea Mădălinei Manole. Problema de la Galaţi nu era însă povestea unui „om simplu“ care a salvat oraşul. Dincolo de faptul că Sandu Gheorghiu e, de bună seamă, un om de toată isprava, care merită chiar o recompensă pentru ce a făcut, acolo era vorba în primul rînd de problema riscului de a avea un guvern atît de incompetent. Era un subiect care, spre deosebire de fleacurile pe care presa obişnuieşte să le întoarcă pe toate feţele în căutare de vinovaţi, merita pe bună dreptate să fie politizat. Era cazul chiar să cadă nişte capete de prin ministerele responsabile. Dar solidaritatea dintre proşti e mai puternică şi decît digul de la Galaţi.
Dacă punem această întîmplare la un loc cu bîlbîielile măsurilor de combatere a crizei, nu rezultă altceva decît că nu ne putem bizui nici cît negru sub unghie pe cei care conduc astăzi ţara. Noroc că se mai găseşte cîte un nea Sandu.