Cum mi-am dat seama cît de european sînt

Dle preşedinte al Senatului, vă scriu, iată, în chiar ziua de naştere a poetului naţional, luni, 15 ianuarie a.c. - dar evident că nu despre asta vreau să vorbim, ci despre ce mai facem noi pe-aicea, pe la Strasbourg, unde observatorii români şi bulgari au devenit azi parlamentari europeni cu drepturi depline. Numai şi scriind aceste biete cuvinte, şi un fel de emoţie mă încearcă: ca ieri parcă veneam aici, pe la Bruxelles, pe la Strasbourg...; ca alaltăieri parcă vă scriam prima scrisoare... Trecu un an şi mai bine... Vorba strămoşilor, tempora non captat muscam! Ei bine, aflaţi că tocmai acum, în această zi nepereche, mi-am dat seama cît de european sînt; abia azi am priceput, pentru ultima, categorica şi definitiva dată, cît de mult ne seamănă occidentalii. Iată cum au decurs lucrurile. În această zi de luni am plecat dis-de-dimineaţă de la Bucureşti spre Frankfurt cu o cursă Lufthansa - companie germană, desigur. Din cinci drumuri cîte am făcut eu cu ea în ultimul an, în trei am pierdut legătura la destinaţie din cauza întîrzierii decolării la plecare. Povestea cu nemţii şi punctualitatea cred că e o frumoasă rămăşiţă a Imperiului Habsburgic. Sau se balcanizează şi ei cînd ajung la noi. De la Frankfurt am luat o maşină pînă la Strasbourg - peste 200 de kilometri. La coborîre, cei trei pasageri care eram i-am dat şoferului (în afara costului călătoriei, pe care oricum îl încasa) o mică atenţie. Genul de mică atenţie pe care, la Parlamentul European, îl primeşte fiecare şofer la fiecare cursă de la fiecare eurodeputat pe care-l are client: un euro sau doi. Să-i spun bacşiş? Să-i spun pourboire? Oricum i-aş spune, n-am văzut vreun şofer să refuze sau să fie jignit de gest. Sînt oameni şi ei. Ca şi şoferii noştri. Ajunşi la Strasbourg, găsim ceaţă mare. Mă întîlnesc în faţa unei săli de şedinţă cu colegii noştri bulgari şi, ca-ntre europeni, le spun dobăr deni, iar ei răspund bona dziua, ba încă Tcetin Kazak - liberal bulgar de etnie turcă, cel care mi-a fost coleg de birou timp de un an şi mai bine la Strasbourg şi care era foarte mîndru că avea pe telefon o sonerie cu o manea românească (nu glumesc!) - îmi şuieră vesel, a cîta oară, rimele pe care Dumnezeu ştie de unde le-a învăţat, Pace şi prietenie, să trăiască Românie! De la ora 18 - sau 19 la Bucureşti - avem festivitate mare: în plenul adunării parlamentare sîntem primiţi pe rînd, mai întîi vecinii de la Sud apoi noi, Josep Borell ne aşteaptă în mijlocul sălii şi ne strînge mîna, cîteva sute de martori aplaudă etc. A 26-A EPISTOLA, ADERATA SI INTEGRATA, CATRE DL VACAROIU Apoi ne aşezăm în noile noastre fotolii, introducem un card personalizat într-un divais şi dintr-odată ne apare numele pe un mic ecran (e aparatul la care vom vota de acum încolo). Am locul 33, chiar în josul rîndurilor dispuse ca-n amfiteatru. În stînga mea, pe locul 34, e bruneta Pîrvanova, lidera liberalilor bulgari. În dreapta mea, la 32 - ca să vezi, ce potriveală, de necrezut, chiar v-am mai scris nu de mult despre el! - e chiar Daniel Cohn-Bendit, verde-ecologistul francez, ex-lider al studenţimii pariziene de la 1968! Nici nu se termină bine discursul festiv al lui Borell, şi Cohn-Bendit strigă, vociferează, face Buuuu - pariez că doi ani şi mai bine de-acum încolo, cît o să am locul ăsta, o să am ce vă scrie! Dar încă asta nu era tot, dle Văcăroiu. Pentru că spuma cremei zilei abia acum se separa de zaţul clipelor. Iată: undeva în stînga mea (adică în dreapta sălii), mai sus, e aşezat noul grup parlamentar autointitulat Identitate - Tradiţie - Suveranitate. Pe locul 691 se află aşezat Jean Marie Le Pen, naţionalistul francez, liderul grupului. Alături, locotenentul său, Bruno Gollnisch. Ei, şi pe cine văd lîngă ei? Altfel spus, cine e noua colegă a lui Le Pen & Comp., cine e noua voce şi noul vot al radicalismului european, pe cine vor prinde cu zoom-urile lor fotografii de la Reuters sau cameramanii de la Euronews sau CNN atunci cînd vor dori să ilustreze materiale despre extrema europeană? Ei bine, fix în stînga lui Le Pen, puţin mai în spate, se afla tunetul Carpaţilor, răcnetul Camerei Deputaţilor bucureştene sau, mai nou, spaima balcoanelor patapieviciene: dna Daniela Buruiană ot PRM. Ei bine, şi privind eu spre dna Buruiană cum se reazămă insensibilă de umbra veteranului Le Pen (cu acea încruntătură pe care numai G. Liiceanu o are atunci cînd combate la TV idei din cărţi pe care nu le-a citit), dintr-odată o pace de nespus mi-a inundat sufletul. Iată-ne ajunşi printre ei! - mi-am spus eu -, iată aruncat sîmburele integrării! Dar gîndul acesta n-apuca să-mi traverseze mintea că, dintr-odată, auzeam în dreapta mea urcînd spre cer o irepresibilă lavă umană: Gollnisch doar ce spunea că la anul, pe vremea asta, Le Pen va fi preşedintele Franţei... şi, de lîngă mine, Cohn-Bendit îi striga (cu un ton cît să-mi fiarbă cerneala-n stilou): Ba bunică-mea o să fie preşedinte la anul pe vremea asta! Cum vă spuneam, dle Văcăroiu: presimt că acesta-i începutul unor luuungi ani de prietenie cu UE!