Cum e posibil, mă, aşa ceva?

E o întrebare pe care ne-o adresăm unii altora, zilnic, de cîteva ori. Și e rudă bună cu „Pînă unde se poate merge?“, altă zicere care ne însoțește viețile de ani buni, ambalată cu fundițele tuturor tonurilor, de la ironia amară pînă la cea mai curată exasperare. Ambele întrebări ornamentează relatările despre ce se întîmplă pe aici, cu fiecare dintre noi, sau referirile la momente-vedetă petrecute prin studiourile televiziunilor. De la cine știe ce fapt „suprarealist“ petrecut prin vreun spital pînă la discursuri și decizii politice „halucinante“, de la aventurile „ca la balamuc“ trăite prin hățișurile administrației, pînă la aberațiile „de-ți stă mintea-n loc“, cu care se întîlnesc copiii multora dintre noi, prin școli sau prin facultăți, toate întîmplările astea primesc, la sfîrșitul relatării lor, tandemul de întrebări adresate neantului.

Pentru că nu se așteaptă un răspuns con­cret în urma rostirii lor. De obicei, ele func­ționează ca niște comutatoare care pornesc alte relatări, despre fapte și mai aiuritoare decît cele povestite adineauri. Sînt motoarele care accelerează mișcările discursului, potențează calitățile actoricești cu care spunem povestea și construiesc baza de solidaritate subînțeleasă a faptului că „E absolut incredibil ce se întîmplă în țara asta!“. Există clipe în care talentul cu care se relatează o anumită întîmplare, dar și conținutul ei, despre care presupunem că nu mai e de întîlnit prin alte părți, alcătuiesc o combinație cu proprietăți paradoxal-anesteziante. Vorbim despre abuzuri atît de revoltătoare și de duse pînă în absurd, încît faptul în sine, că ele se petrec aici, ne face cumva unici. O unicitate care, deși pare complet anapoda, ne aduce un soi de confort în resemnare.

Povestim și descărcăm în actul povestirii o bună parte din energia frustrării care ne inundă. Dar mai apare și un soi de competiție a povestitorilor și a poveștilor despre noi și despre țara noastră. Așa că, de multe ori, serile petrecute cu prieteni se transformă într-un fel de pedepsire reciprocă, pe care ne-o administrăm pentru simplul fapt că sîntem aici și că trăim așa ceva. E genul de moment în care concluzionăm – cu speranța ascunsă, totuși, că o mînă invizibilă și atotputernică șterge, după ce adormim, acest tip de realitate – că „Ne merităm din plin soarta!“. Alteori, în urma unor acumulări ajunse la punctul de fierbere, cînd adresa spre care direcționăm formularea exasperării e foarte precisă, oamenii mai scriu plîngeri, petiții, memorii sau ies în stradă pentru a-și exprima revolta.

Dimensiunea amețitoare a tăierilor ilegale de pădure din această țară nu ajunge la noi așa cum ajung problemele de care ne lovim zilnic. Spitalul, școala, locul de muncă, administrația locală, mijloacele de transport în comun, felul în care se circulă cu mașinile, discuțiile de la televiziuni, toate astea și încă multe altele sînt mai aproape de noi. Codrii și pădurile încă nepătrunse ale acestui spațiu sînt departe, ca distanță fizică, dar și învăluite într-o ceață a felului în care le înțelegem importanța. Atunci cînd ajung la noi știri despre tăieri de pădure, fapte ilegale și complet iresponsabile, nu reacționăm ca la o ordonanță de guvern dată în noapte. Corupția și abuzurile pe care le considerăm ca fiind cele mai grave sînt acelea spre care avem un cîmp clar al privirii. Pădurile în care se întîmplă crime ecologice sînt departe, învăluite în crepusculul unei înțelegeri vagi.

Poate că ni se pare, uneori, că e vorba despre ceva care ar merita atenție, dar parcă nu ne putem dezlipi de prioritățile „concrete“. Și pare că resursele de vigilență la care putem apela sînt și ele foarte limitate. Ce să faci? Să ieși la protest în oraș, în timpul săptămînii, rupt de oboseală după o zi de lucru, pentru ca apoi să fugi în week-end, să te legi cu lanțuri de vreun copac de pe la Vidraru? Și chiar dacă ar fi așa, tu stai acolo trei zile, ca prostu’, după care trebuie să pleci. N-ai de ales. Și vine compatriotul local, relaxat, după ce a stat acasă și a rîs de tine, scoate frumos drujba și taie copacul de care ai stat tu legat, dîrdîind, trei zile.

În fața acestor fapte ne găsim complet neputincioși. Cîțiva dintre noi, foarte puțini, merg pînă în pînzele albe. Urlă, protestează, deschid procese, blochează drumuri, atrag atenția, disperați, autorităților. Iar autoritățile, calme, ridică din umeri și-și declară, uneori, pe șest, propria limitare în a fi… autorități. Realitatea și gravitatea tăierilor ilegale de pădure, dar și crimele ecologice din pădurile virgine ale României sînt fapte de o concretețe atît de tăioasă, încît, deocamdată, nu simțim curgerea sîngelui. Cu toate astea, zărim, prin ceața oboselii de a trăi aici, direcțiile multiple din care ticăloși fără limite își mai decupează cîte o bucată de țară. Deșertul disperării și sentimentul că lipsa de umanitate cucerește pas cu pas lumea vin din toate părțile, în pas alergător. Pe asta se și mizează, de fapt. Pe înțelegere vagă, pe oboseală, lipsă de educație, de percepere corectă a noțiunii de „avuție națională“. Cum e posibil, mă, așa ceva? Pînă unde poate merge corupția, în cazul tăierilor ilegale de pădure, dacă nici măcar celebrul „Binom“ nu a reușit să-și facă un pic de loc prin răgăliile acestei nenorociri de dimensiuni incalculabile? 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.