Cum am ajuns într-o telenovelă

Mi-am adus aminte de lampa aceea gălbuie şi rotundă ca un castron, sub care stăteam pe scaunul de dentist, cînd eram în şcoala generală. Şi de dentista şcolii, care ţipa mereu la mine şi mă ameninţa pe ton înalt că mi-ar putea tăia limba cu freza. La fel le făcea şi colegilor. Pe atunci, aveam însă cabinet dentar în şcoală. Acum, plomba copilului costă 2 milioane la clinica asta privată. E drept, se lucrează în condiţii civilizate, fără nici o durere, iar după intervenţie omul poate să mănînce imediat, nu mai trebuie să treacă două ore. Zgomotul frezei rămîne totuşi la fel de neplăcut, mai ales cînd ştii că sfredeleşte măseluţele fragede ale unui copil.

Blonda din faţa mea exersează mişcarea picioarelor à la Sharon Stone. Fără adresă, doar aşa, dintr-un instinct de bază. Are o fustă roşie de o palmă şi nişte pantofi la fel de roşii cu tălpi şi tocuri, exagerate parcă de un caricaturist. Îşi plescăie guma cu multă convingere. Lîngă ea, prietena ei, roşcată, un fel de trestie unduitoare, cu o rochie vaporoasă, lungă pînă în pămînt, decoltată amplu la spate (de fapt, n-are spate), stă ca pe ghimpi. Probabil că moare de frică. Dintr-odată, mintea mea identifică exact cele două exemplare. Fără nici un dubiu, fac parte din specia destul de recent descrisă drept pipiţa de Dorobanţi. Şi au venit la dentist împreună. La fel cum, probabil, prin localurile de fiţe pe care le frecventează se duc împreună la toaletă, aşa, ca fetele. Apropo, un local dintr-ăsta e chiar cel de vizavi de clinică, acolo unde sînt mereu parcate numai maşini scumpe. Data trecută am văzut şi un Mustang decapotabil, de colecţie.

Sala noastră de aşteptare e plină de plante exotice. Pe măsuţă zac aceleaşi reviste glossy pe care le ştiu de-acum cîteva luni. Oare ce caut aici cu copilul? Păi, clinica e civilizată, chiar dacă unele asistente au ceva din aerul actriţelor de telenovele. Doctorii par a fi buni. Cu excepţia celei cu nume arăbesc de data trecută, cea care s-a mirat de unde vine durerea copilului, deşi a văzut caria mare de sus. A pus însă un fel de tampon gingival jos, ca să elimine nu ştiu ce variantă imaginară şi să ia nişte bani, fără altă bătaie de cap.

Uşa cabinetului de vizavi se deschide şi blonda & roşcata sar simultan, ca două arcuri. „Ce vă uitaţi aşa la mine?“, întreabă doctorul apărut în cadru. „Mie îmi e frică“, zice blonda, fîţîindu-şi genunchii, în timp ce trage cu disperare în jos de marginile fustei roşii. Roşcata e mută şi albă la faţă de spaimă. Parcă ar da să leşine. Cînd să intre, blonda o opreşte: „Stai, fată, puţin“. Scoate din poşetă un şerveţel. Îl duce la gură şi, cu o mişcare pe care o crede elegantă, expediază în el guma de mestecat. Îl răsuceşte apoi şi-i dă drumul în poşetă. Intră amîndouă în cabinet.

De afară se aude din nou vînzătorul ambulant de ziare, care se tînguie de durere. La venirea noastră, se învîrtea pe treptele de la intrare, ca un leu în cuşcă, cu un vraf de ziare gratuite pe mînă, şi urla: „Faceţi-mi, băăăăi, silină, că mă doare de nu mai pot“. O asistentă încercase să vorbească cu el. „Păi, nu ţi-a făcut o dată, domnu’ doctor? Iar te doare?“ „Auuuuu, maică, măiculiţa meeeea“, zicea băiatul, în loc de răspuns. „Ăsta cred că-i şi psihic“, ne-a zis ea în timp ce ne primea înăuntru şi avea grijă să-i bareze, lui, trecerea, închizîndu-i uşa în faţă. „Stă aici de nu ştiu cînd, săracu’ de el, ne sperie pacienţii. Ne pare rău. Vă rog să luaţi loc.“ Şi ne-am aşezat pe scaune, sub privirile amintitelor domnişoare.

Se aude soneria de la intrare. O asistentă deschide. Înăuntru apare un tip în bermude cu părul plin de gel. Are un tricou pe care scrie mare Tom Tailor. Sala de aşteptare se umple de miros de parfum. Nou-venitul vorbeşte în engleză. Asistenta, cu ochii lucind, încearcă să-l întrebe ceva, dar se încurcă. E primit imediat într-un cabinet.

La televizorul cocoţat aproape de tavan e o emisiune cu taximetristul din Tulcea devenit vedetă după ce a fost violat de o femeie. „Înjunghiat în cap“ şi bandajat, povesteşte întîmplarea. Las ochii în jos şi deschid la întîmplare una dintre revistele de pe masă. Din ea mă întîmpină zîmbetul lucios şi trist al lui Paul Lambrino. Vînzătorul de ziare de afară începe o nouă repriză de urlat. Stă aşezat pe trepte, cu capul între genunchi. De sub copertina terasei localului de vizavi ies aburi reci. Mă străfulgeră un gînd. Mă aflu într-o lume cu bogaţi şi săraci, plină de spectacol, emoţii şi durere. E lumea telenovelistică sud-americană.