Cultura nemulțumirii

Am fost întrebat zilele acestea – şi m-am întrebat şi eu – cum se explică îmbulzelile isterice de la „reducerile“ din supermagazine, la care am asistat cu toţii în faţa televizoarelor. Sărăcia, „greaua moştenire“ a cozilor comuniste, mai recentele porniri de concurenţă sălbatică etc., toate acestea sînt departe de a da o explicaţie mulţumitoare. Am mai văzut îmbulzeli, dar nu în stilul acesta. Şi nu a fost una singură, să zici că a fost o „anflamare“ accidentală de „psihologia maselor“. M-am resemnat prin urmare, zicîndu-mi în sine mea că, uneori, prostia bate antropologia... Noroc că, în timp ce mă uitam siderat la scene de Fellini suburban, din marea tăvăleală s-a iţit un domn transpirat, şi-a aranjat puţin hainele şi a strigat în faţa camerei: „Nu e organizare, dom’le, ăştia ar trebui daţi în judecată!“. 

Iată deci că a venit şi explicaţia: magazinele sînt de vină, pentru că nu au organizat haosul. Cîteva bătrînele din planul doi au dat din cap a confirmare: „aşa e, huo!“. 

După ce am rîs cu poftă, am început să realizez că aveam de-a face cu expresia unui pattern mult mai răspîndit, care a început să organizeze reacţiile şi atitudinile societăţii româneşti în general. Mi-am adus aminte de vechiul banc cu cei doi pensionari din Cişmigiu, care privesc în tăcere cerul plumburiu. „O să plouă...“ zice unul după oarecare timp. „Mai dă-i dracu’ de comunişti!“ îi răspunde, prompt, celălalt. Cam aşa şi noi: orice ni se întîmplă, orice facem, orice auzim devin doar pretext pentru a ne exprima nemulţumirea şi a conchide că ăştia ar trebui daţi în judecată. Nu se ştie cine, nu se ştie de ce, dar e singura soluţie. Şi e evident. 

– Masterul ăsta e o brambureală! îmi aruncă brusc în faţă, politicos, dar vădit dezamăgit, un student. 

– De ce? mă neliniştesc eu.

– Păi, sîntem la mijlocul semestrului şi încă nu e clar nici programul, nici orarul... 

M-am liniştit (într-un fel): orarul e şi la avizier, şi pe site, iar respectivul student a venit regulat la toate cursurile. Era însă nemulţumit pentru că aşa e normal să fii, şi îşi exprima public nemulţumirea pentru că e dreptul lui.

– Cum rămîne cu „întîlnirea dintre religii“, că înţeleg că despre asta trebuia să discutaţi? întreabă din sală un domn între două vîrste, profund nemulţumit şi el.

– ?...

– Păi, aţi vorbit trei ore şi nu aţi rezolvat nimic ! ne reproşează domnul cu pricina.

– De ce ne-aţi mai chemat? completează printre dinţi vecinul său de scaun.

Nu-i chemase nimeni, veniseră singuri la Clubul Dilema veche. Iar de rezolvat problema „întîlnirii dintre religii“, cred că şi Dumnezeu mai are încă o dilemă... Dar nimeni nu poate îngrădi dreptul omului la nemulţumire. 

Cu toţii am devenit obiectul nemulţumirii aproapelui şi cu toţii sîntem nemulţumiţi de tot ce e în jurul nostru. Exprimarea neîngrădită a nemulţumirii a devenit principala noastră preocupare de timp liber – şi nu numai. Iar acest sport naţional a început să-şi modeleze propriul limbaj şi propriile ritualuri. Pe scurt, tinde să devină o adevărată „cultură“, cu normele, valorile şi rolurile sale sociale. Şi, pentru a te integra acestei culturi, pentru a putea comunica în cadrul ei, trebuie să-i respecţi aceste reguli ale jocului şi să-ţi manifeşti constant şi vizibil nemulţumirea. Faţă de orice, faţă de oricine. Cu cîteva săptămîni în urmă, Mardale a „caricaturizat“ în Caţavencu această stare de spirit în felul său: doi bărbaţi stînd de vorbă, unul dintre ei spunîndu-i celuilalt ceva de genul următor: Eu sînt de acord cu Băsescu în privinţa Libiei, dar cum să o spunem, aşa încît să pară că n-are dreptate?

Sînt curios cum ar arăta talk-show-urile televiziunilor noastre a doua zi după ce un om politic ar lansa ideea că pămîntul e rotund. Pun pariu că cel puţin jumătate din populaţia ţării şi-ar manifesta ferm şi zgomotos nemulţumirea. Cum de ce? N-aţi înţeles nimic... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.