Culoarea vîntului turbat

9 august 2017   TÎLC SHOW

Pentru a evoca o culoare nedefinită, adesea cu nuanţe amestecate, limbajul colocvial dispune de o formulă glumeaţă: culoarea vîntului turbat. Expresia pare a fi de origine mai curînd cultă decît populară, pentru că este destul de elaborată, aproape poetică prin prima sa parte (culoarea vîntului) şi prin formula ritmică, de vers cu schema fundamentală iambică. Nu poate fi nici prea veche, din moment ce chiar termenul culoare (şi cu varianta coloare) e relativ nou: un împrumut cult latino-romanic, din secolul al XIX-lea, care a preluat unele dintre sensurile pe care le avea pînă atunci cuvîntul vechi şi polisemantic faţă.

În prezent sintagma are destul de multe atestări; în literatură – „Mă uitam la cerul cu nori buboşi, de culoarea vîntului turbat“ (Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, 2011) – şi mai ales în presă şi în textele informale din Internet. Intenţia cu care este folosită expresia e una de obicei peiorativă şi ironică, raportată la realităţi foarte diferite: culori incerte, amestecate, adesea cu predominanţă de gri („un pulovăr enorm de culoarea vîntului turbat“, eva.ro; „Cum să îmi fac manichiura? Mă gîndeam la ceva de genul culoarea vîntului turbat, voi ce ziceţi?“, tpu.ro). De multe ori formula e motivată de incapacitatea sau lipsa de interes a vorbitorului pentru găsirea unui nume de culoare potrivit: „mai spre movuliu-rozaliu, culoarea vîntului turbat“ (reteteculinare.ro). Expresia poate fi dezvoltată şi analizată doct, cu intenţii umoristice – „experţii apreciază că, în această iarnă, nuanţa la modă va fi culoarea vîntului turbat închis. Aşadar, accentul se pune pe individualism, această nuanţă avînd peste 3.500 de variante, de la gri discret la mov selenar“ (catavencii.ro, 12.11.2011) – sau poate deveni, prin lărgirea sensului, un simbol al discuţiilor inutile: „Comisia Parlamentară anchetează culoarea vîntului turbat“ (editorial de Ion Cristoiu, în evz.ro, 23.05.2017).

Expresia nu este cuprinsă în dicţionare, iar momentul apariţiei sale e greu de stabilit. Singura atestare ceva mai veche pe care am găsit-o în bibliotecile electronice din spaţiul online provine din revista Realitatea ilustrată din 26 iunie 1930. În rubrica „De vorbă cu cititorii“ e descrisă într-un stil ludic o actriţă a vremii: „măsoară 75 milimetri, cîntăreşte 352 kgr. şi 4 centigrame şi are părul… mătăsos, iar ochii de culoarea vîntului turbat“. Modul firesc în care expresia e folosită în text (fără ghilimele, sublinieri sau alte forme de marcare) pare să arate că aceasta circula deja în limbajul familiar al epocii interbelice.

Formula poate fi descompusă, pentru a i se urmări mai bine istoria. Prima sa parte – culoarea vîntului – e o sintagmă de-a dreptul poetică, care are ca atare (sau prin echivalentele sale din alte limbi) atestări în literatură, muzică, film. Cea mai cunoscută apariţie a sa în literatura română este în Rapsodiile de toamnă ale lui Topîrceanu, în descrierea metaforică şi metonimică a toamnei, cu „Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vîntului“. Asocierea – surprinzătoare tocmai pentru că vîntul nu e un fenomen atmosferic căruia să i se atribuie o culoare – e de natură sinestezică, bazată pe suprapunerea dintre o percepţie tactilă şi cinetică (a vîntului) şi una prin excelenţă vizuală (culoarea).

Înainte de a fi poetică, formula a fost totuşi ludic-colocvială; de fapt, e posibil ca Topîrceanu să se fi folosit, ca în atîtea alte cazuri, tocmai de ambiguitatea dintre cele două lecturi, poetic-sentimentală şi umoristică. Culoarea vîntului apare într-unul dintre miticismele din proza lui Caragiale, replici care preiau probabil în destul de mare măsură jocuri de cuvinte şi poante din limbajul colocvial al vremii, deşi nu e deloc exclusă creaţia de autor. Sub titlul Tot Mitică (Moftul român, 1901) sînt cuprinse scurte dialoguri cu poantă, între care: „Mitică: Mi am comandat, monşer, un pardesiu nou. Amicul: Ce coloare? Mitică: Coloarea vîntului“.

Probabil că formula glumeaţă de evitare a numirii unei culori anume (culoarea vîntului) a fost amplificată prin asocierea cu o altă sintagmă iniţial destul de frecventă, dar care a ieşit tot mai mult din uz (vînt turbat). Cu sensul „vînt foarte puternic“, dar şi ca denumire pentru un element de mitologie populară, sintagma vînt turbat aparţinea limbajului popular (Dicţionarul limbii române, DLR, Litera T înregistrează multe exemple din basme şi legende) şi a fost apoi conservată de literatură („Să ne-avîntăm cu ei afară / Pe coama vîntului turbat“, în Al. Philippide, Balada vechii spelunci). Credinţele populare (stabilind tipice legături între sensurile diferite ale lui turbat) au fost descrise de Tudor Pamfile, în Văzduhul (1916): „cel mai năpraznic dintre feluritele soiuri de vînturi este vîntul turbat, care bate «tocmai deasupra», foarte sus, pe sub nouri şi pe deasupra lor“; „orice zburătoare ajunge pînă la acest vînt turbează pe loc şi cade moartă şi orice lighioană mănîncă dintr-însa turbează şi ea“.

Nu trebuie să mergem atît de departe încît să căutăm vreo legătură între sensurile din mitologia populară şi expresia ironică a culorii indefinite. Limbajul colocvial îşi amplifică adesea formulele prin clişee intensificatoare; cu cît acestea sînt mai nemotivate, cu atît efectul expresiv şi umoristic va fi mai puternic. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe