Cui i-e frică de furnică

Despre sculptorul lacedemonian Callicrates aflăm că făcuse o furnică de fildeș atît de mică, încît numai el putea să-i deosebească părțile corpului.

Hmmmm. Numai mie mi se pare puțin suspectă realizarea asta?

Povestea apare la Pliniu cel Bătrîn, care o pomenește în două locuri diferite din Naturalis Historia. Mai întîi furnica e de fildeș, apoi de marmură, dar ideea e aceeași. La compilatorii de după el, ca Solinus, marmura a fost eliminată; altminteri, însă, Solinus păstrează formularea de la Pliniu, adică numai și numai autorul extraordinarei miniaturi putea să vadă cît de mică era.

Episodul, de care m-am ciocnit de curînd, m-a confiscat ore întregi. Cred că mă preocupase și în studenție, dovadă că pe ediția mea franțuzească din Solinus, găsită sub pat, el era deja însemnat cu un fel de ecler de semne de punctuație, un semn de întrebare între două de exclamare.

Mai întîi, am clătinat din cap. Erau niște fraieri oamenii ăștia din antichitate sau cum se cheamă. Eu am făcut tot ce am putut ca să-i ajut. Le-am căutat scuze și i-am vorbit de bine în public. Dar degeaba, ei erau creduli și, s-o recunoaștem, le plăcea să se lase păcăliți. Cît de naiv trebuie să fii ca să lauzi pe cineva că a făcut ceva atît de mic încît tu nu poți să vezi? Din rocă cristalină/recristalizată oricum e exclus să faci ceva extrem de subțire. În fildeș ai putea eventual să urmărești fibrele de colagen mineralizat, dar nu cu lupe antice.

Apoi mi-am amintit de bijuteriile etrusce, mai exact de o piesă pe care am văzut-o nu mai știu în ce muzeu (vorba vine – parcă poți să uiți așa ceva). Era una dintre celebrele fibule produse la Vetulonia, decorată cu animale în granulație, adică alcătuite din mici sfere de aur. Abia la microscop se vede cam cît de mici – șapte pe milimetru. Sferele astea se obțineau încălzind în creuzet fragmente minuscule de sîrmă sau foiță de aur, date bine de tot prin praf de cărbune mai întîi, ca șnițelul prin pesmet, ca să nu fuzioneze. La topire, ele devin infime sfere de metal. Le lipești apoi pe suprafața de decorat folosind un clei amestecat cu pulbere de malahit. Pot să vă zic exact cît clei. Cît cere. Se simte la mînă. Apoi obiectul e încălzit puternic, încît cleiul practic se vaporizează, iar malahitul e redus la cupru, care lipește cele două suprafețe de aur.

Două observații. Prima: asta nu e sudură, pentru că aurul nu se topește (pentru așa ceva ar trebui o temperatură mult mai înaltă), ci este doar o lipitură în sens tehnic, precum cea cu fludor și pistolul de lipit. A doua: cred că doar unele dintre aceste bijuterii pretențioase chiar se purtau, adică erau realmente supuse la ceva stres – rolul multora era doar de a fi depuse în morminte. (Tehnica asta a coloniei de aurari etrusci din Vetulonia, de pe la 600 î.Hr., care foloseau practic praful de aur în orfevrărie, e numită de arheologi pulviscolo.) Reținem de-aici cuvintele: microscop, șapte pe milimetru.

Din aceeași categorie e o piesă gravată în agat descoperită într-un mormînt de lîngă Palatul lui Nestor din Pylos, dar produsă probabil în Creta minoică, pe la 1450 î.Hr. Pe sigiliul de trei centimetri (foto) sînt reprezentați trei războinici, cu un nivel de înțelegere naturalistă a anatomiei de neînchipuit la acea dată, și care de altfel nici nu va fi egalat timp de o mie de ani. Curios e că cel mai bine dintre toți este înfățișat războinicul ucis și căzut la pămînt într-o poziție care nu e lipsită de teatralitate – cum nici realitatea nu e, mai ales în război. Spatele lui, cu toate grupele de mușchi expert reliefate, intră de două ori pe unghia de la degetul mic. (Despre o statuetă contemporană cu sigiliul de la Pylos și cu aceeași inexplicabilă înțelegere a anatomiei, „Zeus” de fildeș de la Palaikastro, am scris pe larg în Dilema veche acum cîțiva ani.)

În cele din urmă, mi-am dat seama că tot deturul acesta tehnic era absolut inutil. În loc să mă gîndesc dacă gliptica sau ebenisteria ar putea într-adevăr produce piese atît de fine ca a lui Callicrates, ar fi trebuit să mă întreb dacă nu cumva povestea nu e mult mai relevantă în cheie morală. Pliniu, ciudat, nu merge deloc în direcția asta – din contra, prezintă povestea în context strict oftalmologic, ca să zic așa, alături de alte capodopere ale miniaturizării antice: Iliada scrisă în întregime pe o bucățică de papirus care încăpea într-o coajă de nucă, cineva care vedea din Sicilia flota dușmană plecînd de pe țărmul african al Carthaginei și așa mai departe.

Dar ce spune povestea lui Callicrates ar putea fi altceva. De exemplu, că poate există o explicație pentru faptul că doar eu pot vedea ce am realizat, iar ție ți se pare invizibil. Anume că, deși ție ți se pare un fleac, eu știu cu ce a trebuit să mă lupt pentru ca acest lucru de nimic să existe. Sigur, nimeni nu va înțelege ce ar putea fi glorios în faptul că azi am reușit să nu deschid ușa frigiderului după ora 19. Și să nu dau un anumit telefon. Și să nu-mi aprind o țigară. Victorii invizibile. Totul de fildeș, totul de marmură.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons