Cu vorbele la el

De cele mai multe ori, clişeele lingvistice sînt formule care au avut un prim moment de noutate şi expresivitate, calităţi anulate în timp prin uz şi abuz. Dacă nu ar fi produs o imagine nouă, o surpriză lexicală, dacă nu ar fi conţinut o figură de stil, probabil că formulele respective nici nu ar fi atras atenţia: succesul iniţial le provoacă însă, inevitabil, degradarea, prin imitare şi banalizare. Relua­te la început de dragul originalităţii, reproduse apoi din simplă comoditate, inovaţiile lexicale fie se „decolorează“ total, ajungînd expresii neutre, cărora vorbitorii nici nu le mai percep originea figurată, fie ajung să fie etichetate drept clişee, criticate şi evitate din raţiuni stilistice.

S-a răspîndit destul de mult, în ultimii ani, expresia laudativă a avea vorbele la el (adaptabilă gramatical, desigur, în funcţie de obiectul aprecierii, dar folosită mai ales la persoana a treia): „este extrem de activ, are vorbele la el și este o sursă infinită de glume și voie bună“ (click.ro); „mereu are vorbele la el, ştie ce să îmi spună să mă facă să zîmbesc instant“ (cancan.ro); „are vorbele la el şi replici potrivite pentru oricine“ (ziarullumina.ro). Exemplele de mai sus atestă nu doar prezenţa în presă a expresiei, ci şi larga sa disponibilitate stilistică: deşi colocvială la origine, e deja acceptată şi de registre mai formale. Frecvenţa mare şi neutralitatea stilistică a elementelor componente (nemarcate popular) o împing în această direcţie, permiţîndu i să se combine cu clişee deloc colocviale: „îndrăgita artistă are vorbele la ea și știe cum să ne facă să ne vibreze sufletul“ (muzicapopulara.info).

Expresia are sensul „ştie să vorbească“, „ştie ce să spună“, calificare transmisă prin intermediul unei asocieri amuzante, care concretizează, prin metaforă şi metonimie, talentul oratoric. Capacitatea cuiva de a găsi vorba potrivită la momentul potrivit este transpusă într-un simplu act de posesie materială, a unui bagaj de cuvinte. Iar „vorbele“ devenite un fel de avuţie personală sînt partea care ţine locul întregului: pentru că implică vorbirea, capacitatea cuiva de a le lega într-o exprimare convingătoare. La persoana a treia, expresia se referă în genere la o calitate stabilă, permanentă (de bun vorbitor); folosită la persoana întîi, are mai adesea rolul de a caracteriza o stare sau o capacitate de moment – de a-şi găsi cuvintele potrivite într-o situaţie dată („am crezut că am vorbele la mine şi nu are ce să mi se întîmple“, libertatea.ro).

Formula e relativ nouă, dar tiparul este cu siguranţă mai vechi. A transpune o calitate în suportul ei mai mult sau mai puţin material, în instrumentul prin care se obţine sau se manifestă reprezintă un model metonimic cu efecte umoristice, des folosit de vorbirea populară şi colocvială. Corporalitatea calităţilor, a comportamentelor şi a acţiunilor a devenit în unele cazuri (a-şi băga minţile în cap, a-şi lua inima în dinţi, a lua vorba din gură) atît de banală, încît nici nu mai percepem figura de stil iniţială. O formulă asemănătoare cu are vorbele la el este are ochii la el, cu sensul „e în stare să vadă“, „e atent“; expresia apare (în forma ai ochii la tine) într-un fragment de roman al lui Ion Iovescu, publicat în 1938 (în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 10) şi plin de formulări populare şi colocviale; este încă folosită, dar destul de rar: „uşor de evitat dacă ai ochii la tine“ (4x4adventure.ro); „în măsura în care ai ochii la tine, cred că te poţi păzi“ (simonatache.ro).

O variantă a formulei în discuţie poate implica un alt clişeu ironic – la purtător –, provenit din limbajul juridic şi folosit pentru a exprima colocvial posesia sau starea („cu nervii întinși la maximum și cu ura la purtător“, ­sperantatv.ro; „cu entuziasmul la purtător“, semnebune.ro); se spune deci despre cineva nu doar că are vorbele la el, ci şi că este cu vorbele la purtător („e frumoasă, cu vorbele la purtător şi cu un zîmbet care te atrage ca un magnet“, apropotv.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).