Cu paie, cu fîn
În armată, recruţii învaţă să bată pas de defilare. Dar nu toţi sînt capabili să-şi amintească de fiecare dată care e piciorul drept şi care cel stîng. Aşa că – spune povestea – caporalii au inventat o metodă mnemotehnică ingenioasă: să le prindă recruţilor de încălţări cîte un şomoiog de paie la un picior, şi unul de fîn la celălalt. Comenzile de „stîngul, stîngul, stîng, drept, stîngul“ se preschimbă astfel în „cu paie, cu paie, paie, fîn, paie“.
Uneori, îmi doresc ca şi clasa noastră politică să fi scornit ceva asemănător.
Volatilitatea scenei noastre politice a făcut ca reperele tradiţionale de „stînga“ şi „dreapta“ să nu mai valoreze nimic nici în bătălia ofertelor electorale, şi nici în practica guvernării. Păcat. Eu mă încăpăţînez totuşi să mă agăţ de ele, pentru că mi se par utile pentru a vedea cum sînt înţelese şi practicate la noi politicile publice – în speţă, în educaţie.
Vorbeam săptămîna trecută despre avatarurile reformelor în învăţămînt, induse, în ultimă instanţă, de succesiunea ciclurilor de guvernare. Multă vreme am fost revoltat pe incapacitatea forţelor politice de la noi de a cădea de acord pe o linie de continuitate în educaţie, care să asigure implementarea stabilă a măsurilor de restructurare a sistemului. Am fost chiar unul dintre naivii care s-au bucurat, plini de speranţă, la semnarea celebrului „Pact pentru educaţie“. Care n-a avut, pînă la urmă, nici un rezultat.
Stăteam odată de vorbă pe tema asta cu un prieten, expert în educaţie la British Council. Mi-a spus: „Te indignezi degeaba. E normal ca fiecare partid să vină cu viziunea proprie, să aibă propriile-i teme. Numai că la noi nici măcar asta nu se întîmplă. Tony Blair a cîştigat primele alegeri în bună măsură prin proiectul pentru educaţie. Care putea fi rezumat pe jumătate de coală A4, cu repere concrete şi măsurabile, aşa încît în final să reiasă limpede ce şi cît a făcut din ce a promis. Uită-te la programele noastre...“
Şi m-am uitat... La un moment dat, un mare, foarte mare partid publicase o „Strategie pentru educaţie“ pe vreo zece ani înainte. După lectura întregului document, de mai bine de o sută de pagini, am rămas cu o singură idee: „Vom face totul!“
Principalele hibe ale politicilor educaţionale dîmboviţene sînt incoerenţa şi mistificarea, ambele trăgîndu-şi seva din acelaşi venerabil izvor: populismul.
Una dintre temele centrale ale „stîngii“ este accesul la învăţătură. Statisticile care compară studenţii români după mediul de provenienţă – urban vs rural sau în raport cu starea materială a părinţilor – arată o segregare socială endemică în accesul la nivelul de sus al educaţiei. Lipsa de flexibilitate a parcursului de instruire, decalajele calitative uneori enorme între şcoli ca şi segregarea, aceeaşi şcoală, a efectivelor de la clasă – am avut parte din plin, precum am mai povestit, de gustul amar al „claselor de sacrificiu“ în anii ’80 – fac şi ele ravagii, în special în rîndul elevilor fără posibilităţi complementare de studiu (instituţia prolifică a „meditaţiilor“, concursul dat de părinţi la rezolvarea temelor, biblioteca sau computerul conectat la net de acasă etc.).
După ştiinţa mea, guvernările „de stînga“ n-au făcut mai nimic în această chestiune extrem de dureroasă. Au folosit, în schimb, din plin, abureala. Ba au inventat un „acar Păun“ – la un moment dat, conducerea ministerului anunţa triumfalist intenţia de a scoate meditaţiile în afara legii, uitînd că o atare măsură contravine dreptului constituţional la educaţie. Principiul egalitarist invocat era: aceleaşi posibilităţi pentru toţi, cît mai puţine! O strategie similară a fost folosită şi în „criza manualelor“, din care se pare că nu am ieşit nici pînă în ziua de azi, cînd ministerul, pentru a-şi acoperi deficienţele de finanţare şi de selecţie, a introdus mecanismul licitaţiilor la dumping, de data asta pe principiul „cu cît mai ieftin, cu atît mai bun!“ Sau cînd Legea educaţiei, care prevedea învăţămînt obligatoriu la fel pentru toţi, la sfîrşitul celei de a V-a clase de gimnaziu a fost modificată, reintroducîndu-se formula falimentară a liceului „în trepte“ – jumătate obligatoriu, jumătate facultativ – compensat prin alternativa şcolilor de arte şi meserii. Culmea e că la această Lege, votată fără nici o obiecţie parlamentară, în miez de vară, s-au găsit şi jurnalişti care să aplaude modul în care Guvernul dă şanse tinerilor să studieze mai mult! Ciudată confuzie între o obligaţie – pe deasupra, şi inechitabilă: pentru unii, mumă, pentru alţii, ciumă – cu o oportunitate. Şi uite-aşa sîntem şi azi una dintre ţările Europei cu cele mai ridicate cote de abandon şcolar.
Dar au existat, să nu fiu nedrept, şi iniţiative de mare succes. Una dintre ele, binecunoscută, încă în derulare, din cîte ştiu: „Cornul şi laptele.“ România nu-i nici Franţa, nici Germania, cu atît mai puţin Elveţia, cu un venit minim de peste 3000 de euro. Este enormă nevoie de sprijin financiar pentru copiii săraci, pentru ca şi aceştia să-şi poată face studiile. N-am înţeles însă din capul locului, cum nu înţeleg nici acum, de ce parte din sumele alocate trebuie risipite pentru elevi ale căror familii nu o duc (deloc) rău financiar, în loc să fie direcţionate explicit către cei nevoiaşi. Nu ar fi fost mai echitabil? Singurul răspuns bombănit al purtătorilor de cuvînt ai „stîngii“ a fost că o atare „discriminare“ (sic!) i-ar fi pus într-o situaţie jenantă pe copiii săraci. Altfel spus, pentru „stînga“ românească sărăcia nu e o injustiţie socială şi un handicap în calea dezvoltării personale, ci mai curînd o „ruşine“. Populismul, dragul de el!
Mă opresc aici cu şirul exemplelor, conştient că deja mulţi cititori mă vor fi acuzat de părtinire. Data viitoare, „pe fîneaţă“.
Pînă atunci, însă, o scurtă confesiune. Avem cu toţii înclinaţii către un taler sau celălalt al balanţei, în funcţie de valorile faţă de care ne simţim mai mult ataşati. Pentru viaţa adulţilor, am, cred, mai degrabă opţiuni „de dreapta“. În privinţa copiilor însă, lucrurile se schimbă. Încerc să-mi închipui cum ar fi arătat viaţa mea dacă aş fi copilărit într-un bidonville, cum mai sînt încă destule pe la noi, fără măcar o toaletă sau un bec electric. Şi, deşi n-am dus-o deloc pe roze în copilărie, e un exerciţiu de imaginaţie la care clachez.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.