Cu materialul clientului
În urmă cu douăzeci şi cinci de săptămîni, am început o serie de articole în care am încercat să spun cîte ceva despre dezordinea simbolică în care rătăcim de ani buni. Nu am pretins nici o clipă că deţin vreun adevăr suprem sau cheia unei teorii care explică fără putinţă de tăgadă tot ceea ce ni se întîmplă. Toată această serie de articole, ajunsă acum la final, e, în bună măsură, expresia unei nevoi, pe care mulţi o resimţim, de a vorbi cît mai deschis despre unele dintre experienţele colective prin care am trecut, de la instaurarea comunismului, trecînd prin anii de recuperare a libertăţii, după 1989, pînă azi. Nu în ultimul rînd, e şi rezultatul unei forme de frustrare, cauzată de refuzul, tacit uneori, zgomotos şi agresiv alteori, de a dezbate în fel şi chip – pentru că subiectul e enorm – efectele pe care le-au produs în plan psihologic mutaţiile politice, sociale şi culturale prin care am trecut.
Lipsa libertăţii de expresie şi discursul oficial din anii comunismului, sentimentul de vină colectivă, resimţită atît de difuz, dar incontestabil de continuu, au dus la o teamă nedefinită de a desface cuferele cu experienţe comune. Iar atunci cînd, rareori, am deschis aceste cutii, am procedat ca la dezgroparea unui cadavru dintr-un film suprarealist, organizînd mai întîi o expoziţie cu ciolanele scoase la lumină şi uitînd să cerem măcar o părere din partea unui legist. În plus, şcoala Epocii de Aur ne-a învăţat că nu avem voie să greşim. Că nu se poate opera decît cu certitudini. Şi din teama de a nu greşi, din obsesia de a face totul, de cele mai multe ori, am reîngropat ciolanele, după expoziţie, cu credinţa că simpla lor plimbare, ca cea a ursului de la bîlci, e absolut suficientă, prin succesul la public.
În esenţă, ideea de la care a pornit această serie de articole e faptul că ordinea simbolică pe care au cultivat-o profesionist şi consecvent monarhii României, după 1866, a fost înlocuită de o alta, producătoare de efecte catastrofale, dar la fel de profesionistă şi mult mai consecventă, după 1947. Cea dintîi venea dintr-o expresie liberă, din căutarea unei soluţii formale şi substanţiale care să îmbrace nevoia de coerenţă a sentimentului naţional, transpus în proiectul unei naţiuni, care căuta să-şi ocupe locul într-un context istoric. Cea de-a doua venea în urma unei ocupaţii militare, care aducea o ideologie greu de impus fără teroare şi fără schimbarea prin forţa extremă a celei dintîi. Prima ordine simbolică îşi baza subtilităţile coagulante pe aspiraţiile naţionale, pe idealuri, pe fascinaţia proiectului comun. Iar succesul acestei strategii s-a dovedit a fi evident, vreme de şaptezeci de ani, dar fără şanse de continuitate. Cea de-a doua ordine simbolică îşi baza subtilitatea de a funcţiona şi de a creşte în timp pe cultivarea fricii, dar şi pe stimularea perversă a înlocuirii fascinaţiei pentru proiectul comun, cu grija pentru supravieţuirea individuală. În acest caz, succesul strategiei se vede din 1947 încoace, cu şanse de continuitate cel puţin alarmante. Ambele ordini simbolice au lucrat, în cele din urmă, cu materialul clientului. Cu diferenţa că cea de-a doua, cea comunistă, i-a făcut „clientului“ o ofertă pe care n-a putut s-o refuze.
Atît minciuna, cît şi adevărul au nevoie de strategii şi de spectacolul strategiilor, pentru a putea ieşi biruitoare. Cu cît evoluează mijloacele de spectacol, cu atît mai difuz se zăreşte graniţa dintre cele două. Însă am fi nişte naivi, buni de expus în formol la muzeele viitorului, dacă am crede că adevărul îşi găseşte singur drumul spre izbîndă, cu bocceluţa de valori subînţelese în spinare. Democraţia, libertatea, prosperitatea, liniştea valorilor comunitare nu se instalează confortabil, peste noapte, în biroul din care teroarea a fugit pe fereastră. Iar tămîierea locului sau chermezele aniversare nu ţin, în nici un caz, locul dezinsecţiei. Odată înlăturată din prim-planul expunerii publice, ordinea simbolică a comunismului nu dispare pur şi simplu, ca iepuraşul în jobenul magicianului. Caracterul de parazit superadaptabil, dobîndit în timp, şi cortegiul de maladii asociate îi garantează o putere fenomenală de supravieţuire. Şansa de a scăpa de boală pleacă de la recunoaşterea faptului că boala există, şi trebuie să treacă printr-un lung proces de analize amănunţite. Iar tratamentul de succes nu poate fi altul decît administrarea competentă a unei noi ordini simbolice.
Condamnările publice şi arderile în efigie, fără gesturi politice profunde, urmate de strategii legislative clare, sînt la fel de lipsite de efect şi de ridicole ca usturoiul în filmele cu vampiri moderni. Însă o altă ordine simbolică, fie ea una nouă sau una regăsită, nu se construieşte decît cu oameni cu viziune şi cu şcoală, cu tot ce are mai bun de dat materialul clientului. Iar dacă aici – vorba patriotului de terasă – momentan stăm prost, poate ar fi sănătos să ne amintim că n-am excelat niciodată la încurajarea compatrioţilor care au avut calităţile necesare şi au vrut cu adevărat să se pună în slujba unui proiect atît de mare. Am preferat să închidem ochii la proliferarea lungilor şiruri de nepoţi, veri şi consăteni, înlocuind nevoia de cunoaştere a meseriilor cu ceea ce noi pretindem că ar fi un soi de politică. În fapt, se dovedeşte că ceea ce numim astfel e doar o sumă de moravuri barbare, mutate în costume croite modern. E ca şi cînd ne-am masca nostalgia pentru practicile voodoo, în dosul hainelor preoţeşti. Pînă la urmă, în cazul ăsta, una dintre marile noastre metehne ne-ar putea ajuta nesperat de mult. Vorbitul. Măcar de-am vorbi despre aşa ceva, cum o facem despre altele. Ar fi un pas, fie el şi mic, spre o formă de înţelegere.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.