Cu mască, fără mască

Anul trecut, în vară, cînd pandemia își făcuse deja mendrele într-un prim val în Europa, am traversat Ungaria și Austria, în drum spre Germania. În România lumea purta mască, cel puțin în interioare. Prin Ungaria lucrurile erau mai tulburi. În Austria totul era însă clar, ca de altfel și în Germania. Disciplina de tip nemțesc se făcea simțită perfect în ambele țări, dar în sensuri opuse. Adică austriecii nu purtau nicăieri mască, nu le păsa de nimic, relaxarea era absolută, în vreme ce nemții purtau fără excepție mască în toate zonele aglomerate și în interioare. În Austria, după mască îi puteai recunoaște doar pe străinii și călătorii aflați în tranzit pe șosele și prin benzinării, expuși privirilor mirate ale localnicilor. Dincolo de frontiera cu Germania, marcată doar printr-un panou simbolic, dintr-o dată, cum spuneam, observai că toți oamenii purtau mască. M-am întrebat atunci dacă virusul știe și el unde e granița dintre cele două state de limbă germană, dacă face diferența dintre unii și alții.

De-a lungul pandemiei, așa-zicînd, cu toții am avut ocazia să constatăm că au fost abordări oficiale diverse în diferitele state europene și că mai tuturor le-a venit la un moment dat rîndul să fie criticați de alții, pentru ca apoi să apară motive ca și ei să-i blameze pe ceilalți. Găsirea unor vinovați în alte state pare o caracteristică a pandemiilor, cel puțin în primele faze, pînă ce devine mai limpede că necazul privește întreaga omenire și că greșeli sînt posibile oriunde. În timpul gripei spaniole a fost la fel, lucru atestat chiar și de numele acelei epidemii care, de fapt, n-a izbucnit în Spania. „Măgăreața” a căzut pe ei pentru că Spania nefiind în război, presa nu era cenzurată și acolo au apărut primele știri publice despre epidemie. La rîndul lor, însă, spaniolii pretindeau că de vină pentru răspîndirea bolii ar fi portughezii, și tot așa.

Mai de curînd, am fost din nou în Austria. De data asta, pentru a te lăsa să intri în țară, autoritățile lor săriseră în cealaltă extremă și cereau obligatoriu trei doze de vaccin, iar exigența asta combinată cu interpretările românești panicarde ale legilor austriece, cum că ar fi neapărat obligatoriu și testul PCR, și un formular de localizare, și șapcă pe cap, te putea scoate din minți.  Bașca, dacă zburai cu avionul în Germania și mergeai de acolo în Austria, la aeroportul din Otopeni ți se spunea că-ți trebuie nu știu ce formular online completat pentru Germania; trebuia să explici că e doar o țară de tranzit; erai pus să dovedești cu rezervările la hotel etc. Pe scurt: birocrație tipică românească, motivată european. La Memmingen, pe aeroport, totul era mai simplu. Polițista întreba „Tranzit?”, răspundeai „Da” și apoi, după ce-ți vedea fața, îți spunea pe românește: „Pune masca la loc”. Trecerea din Germania în Austria era din nou, așa cum știam, fără nici un control, deși aveai la îndemînă, pentru orice eventualitate, „chiloțeii” cu nenumărate acte în toate limbile, iar telefonul era pregătit să poată fi imediat deschis la certificatul anti-COVID. Nebunia era că avionul fusese plin ochi, mască lîngă mască, respirație lîngă respirație, timp de două ore, iar pe micul aeroport de sosire înghesuiala era la fel de mare și de inevitabilă, deși peste tot ți se spunea și se scria că trebuie să păstrezi distanța față de celelalte persoane.  

La hotelul din Austria am dat de o cameristă româncă. Foarte cumsecade, dar și foarte speriată de perspectiva vaccinului pe care era nevoită să-l facă pentru a evita amenda foarte mare (în Austria, vaccinul anti-COVID a devenit obligatoriu). De ce îi era așa de frică de vaccin? Pentru că doctorița ei de familie din România i-ar fi spus, cică, prin telefon, să nu cumva să și-l facă. N-am putut să nu mă gîndesc la o țară primitivă, încă plină de vraci.   

Pe pîrtiile de schi, și în Austria ca și în România, evident, nu ești obligat să porți mască. În telecabine, telegondole și telescaune, însă, n-am văzut pe nimeni fără mască. Și la eventualele cozi care se formează se întîmplă la fel. În schimb, regula celor maximum patru pasageri într-o telegondolă, care în România se respectă destul de strict, nu se regăsește și în Austria. Unii oameni încearcă din instinct să nu se înghesuie, dar sînt și inși mai agitați, cu tendința de a se îmbulzi. Cînd îi auzi vorbind pe aceștia, de obicei constați că sînt estici: cehi, polonezi etc.

Interesant e că la Azuga, într-o telegondolă de opt persoane, pe timp de pandemie, rareori am văzut să intre mai mult de patru, adică exact așa cum prevede regula, dar pe de altă parte, în ultima vreme, tot așa de rar am văzut ca pasagerii să mai poarte mască (mai ales de cînd cu decizia Curții Constituționale – curat constituțional). Cine ce să mai înțeleagă, nu doar din regulile diferite, ci și din comportamentele astea aiurite? Paradoxuri și ciudățenii sînt peste tot, dar, ca observație generală, vesticii dau impresia că sînt mai raționali și mai calmi decît esticii. De fapt, diferențele dintre unii și alții par a ține de civilizație și de bun-simț. Dar cred că știam de mult asta, nu-i așa?