Cu linia la palmă
Împreună cu nişte amici am trecut în revistă metodele "disciplinare" aplicate de profesori în şcolile prin care fiecare dintre noi a trecut înainte de Revoluţie. În general, motivul pentru pedepsirea unui elev putea merge, atunci, de la fumatul în şcoală şi indisciplina în clasă pînă la neefectuarea temelor pentru acasă sau lipsa cordeluţei, ori a numărului matricol cusut pe mîneca uniformei. Şi am aflat, dincolo de ce ştiam, o serie de "procedee" ingenioase. Astfel, cică o profesoară îi apuca pe elevii reclacitranţi de guşă (chiar dacă nu aveau) cu două degete. Îi strîngea de acolo cît putea de tare şi apoi trăgea cu putere în stînga şi în dreapta zgîlţîindu-le tot capul. Se pare că senzaţia celui tratat în acest mod e de-a dreptul cumplită. Copilul simte că-şi pierde reperele în spaţiu, nu mai ştie ce-i cu el şi are impresia că-i ies ochii din cap. De bună seamă că metoda era învăţată de la un "profesionist". Altă "schemă" era înşirarea cu spatele lipit de tablă a celor care ar fi trebuit pedepsiţi. Elevii erau apoi plesniţi pe rînd, peste obraz, aşa încît să se lovească şi cu capul de tablă (cică din vina lor). Efectul sonor era o serie succesivă de plici-poc. Lovitul palmelor cu rigla era un obicei întîlnit aproape zilnic. Mai neobişnuit era însă ca rigla, de plastic, flexibilă, să fie şi comandată în mod special (ca să nu cumva să se rupă) chiar la tatăl unui elev, care lucra la fabrica de mase plastice... Mai erau clasicul urecheat, tragerile de păr şi de perciuni, castanele, rotitul unei gume de şters în cap, ciupitul cu unghiile, ţinutul în picioare, trimisul la colţ, datul afară din clasă sau mai rafinata pocnire peste degete şi unghii cu un creion. Catalogul cel mare şi cartonat folosea şi el adesea la turtirea capului copiilor. Am auzit şi cum unii profesori, enervaţi de cîte un elev care mesteca chewing gum în timpul orei, îl puneau s-o scuipe şi i-o lipeau apoi în păr. O metodă originală era înşirarea în faţa clasei a elevilor de pedepsit, care erau apoi obligaţi să se apuce unul pe altul de perciuni. Primului i se dădea semnalul să-l tragă pe al doilea care, din reflex, trăgea şi el de perciunii celui de-al treilea şi tot aşa. Durerea se transmitea în lanţ şi cu cît erai tras mai tare, cu atît aveai tendinţa de a trage, la rîndul tău, mai zdravăn. Un exerciţiu semnificativ pentru ceea ce părea să încurajeze întregul sistem de atunci: dezbinarea, răspîndirea răutăţii şi a terorii, într-un mediu general de culpabilizare inoculat cetăţenilor de la o vîrstă cît mai fragedă. În prezent se vorbeşte despre "violenţa în şcoli" (anul trecut, un raport OMS plasa România chiar pe primul loc în Europa la acest capitol). Nu înseamnă că profesorii continuă să-şi bată elevii. E o violenţă mai "democratică" (şi uneori taman profesorii sînt victimele). Oricîte s-ar putea spune despre profesorii de azi, cert e că nu mai aplică pe scară largă pedepse fizice, aşa cum se întîmpla înainte de Revoluţie (chiar dacă nici atunci, oficial, nu era voie să-i baţi pe pionieri sau pe utecişti). Nu erau neapărat mai răi profesorii pe atunci şi mai buni acum, dar s-au schimbat atmosfera şi "moda" din învăţămînt. S-au schimbat şi standardele de apreciere a relaţiilor din şcoli. "Corecţiile fizice" sînt astăzi doar nişte excepţii care pot duce la pierderea slujbei şi la scandaluri mediatice. E un domeniu în care copiii nu mai au ce "învăţa" de la profesori. Înainte, pentru băieţi, după terminarea şcolii, de obicei lucrurile continuau în armată cînd, în prima fază, intrau pe mîna cîte unui "căprar" care se pricepea de minune să-i chinuie în fel şi chip. Cînd deveneau la rîndul lor gradaţi, tinerii aveau, în sfîrşit, ocazia să se descarce de toate suferinţele îndurate pînă atunci, asupra celor nou veniţi pe care-i supuneau unor "proceduri" temeinic deprinse pe propria piele. Aşa funcţiona sistemul.