Crize şi crizanteme

O româncă stabilită în Italia a venit recent la Bucureşti să-şi vadă familia şi, după ce s-a uitat cîteva zile la televizor, a tras concluzia: "Măi, dar la voi în România chiar e criză. În Italia, cel puţin pînă acum, nu se simte mai nimic". Nici eu n-am observat vreo diferenţă faţă de anul trecut, nici în nordul Italiei şi nici în Austria. Cam acelaşi număr de turişti la schi, cam aceleaşi preţuri, cam aceleaşi servicii la hoteluri şi restaurante. O mică schimbare... poate. La toaletele benzinăriilor de pe şosele cam lipsea săpunul lichid (deşi nu îmi pot închipui că în faţa crizei financiare, austriecii ar putea începe prin a-şi sacrifica igiena). La noi în schimb, la prima benzinărie în care am intrat, la Arad, am observat că la toaletă era săpun din belşug, chiar şi pe jos. Numai că în timp ce eram acolo s-a stins lumina. Pană de curent. Nici uşile automate de la intrarea în magazin nu se mai puteau deschide. A venit un om de serviciu să tragă de ele. Înainte însă, aflasem că nu se poate plăti cu cardul. Asta nu din cauza opririi momentane a curentului, nici din cauza crizei, ci mai de mult şi din pricina patronilor care se zgîrcesc la achiziţionarea POS-urilor, ori a angajaţilor nepricepuţi în mînuirea unor asemenea aparate sau a celor care întreţin reţelele de comunicaţii. Pe scurt, probleme legate de oameni. Mi-au spus că am de ales - ori merg la un bancomat să scot bani cash, ori mă duc la singura benzinărie apropiată unde se poate plăti cu cardul, un Lukoil. Cu oameni şi mai răi, mai exact cu un vecin, m-am confruntat tîrziu în noapte, cînd am ajuns acasă, chiar în timp ce parcam maşina. Locul de parcare a devenit o adevărată sursă de nebunie. Şi mi-am adus aminte de întrebarea pe care ne-a pus-o românul care servea la o cabană, sus în Alpii Dolomiţi, lîngă Cortina D’Ampezzo: "Cum mai puteţi să respiraţi în Bucureştiul ăla?". Acolo era chiar aer curat, iar despre criză n-am auzit decît la televizor, adică la CNN. Tot la televizor, la un post italienesc, se vorbea la un moment dat despre ce au mai dres, făcut şi violat imigranţii români. Cu noi însă, toată lumea s-a purtat cît se poate de omeneşte. Abia cînd ne-am întors în ţară, aşa cum spuneam, ne-am simţit trataţi ca nişte români ce sîntem. Şi m-am întrebat, ca de fiecare dată, de ce pînă şi ploaia îmi murdăreşte parbrizul doar între graniţele noastre şi de ce mîzga de pe şoselele noastre e mai mîzgă decît a lor. Lichidul de spălat parbrizul se dovedeşte o afacere mult mai bună la noi decît la ei (e lucru testat că în România se consumă mai mulţi litri pe kilometru). Şi mi-am amintit şi de viscolul din Austria, de fulgii mari care-mi băteau în parbriz, de aburul alb care se ridica seara din zăpadă, de casele desenate parcă de copii, cu acoperişuri albe, încărcate de zăpadă, de bisericile cu turle ascuţite ca vîrfurile munţilor, de cetăţile şi castelele aşezate pe înălţimi şi luminate, de tunelurile strălucitoare (în care nu mai căutam luminiţa de la capăt), de pasul Falzarego, la peste 2100 de metri altitudine, unde am ajuns pe o şosea parcă săpată prin zăpada de doi metri înălţime, de pîrtia olimpică de la Cortina cu plasele ei roşii de pe margine, de omul care schia cu un căţeluş aşezat într-un rucsac special în spate, de nenumăratele plante verzi de la geamurile îngheţate ale pensiunii, de mustăciosul bucătar italian care ne "dobora" în fiecare seară cu cîte patru feluri de mîncare delicioase... Şi apoi, din nou, de şoferii noştri demenţi, de vînzătorii acri, de ştirile isterice despre afacerea cu platoul continental al Mării Negre. Şi mi-am zis atunci că nu criza ne omoară, ci crizaţii.