Criză

Vreme de mai bine de două decenii, cuvîntul de ordine pentru tot ce mişca în societatea românească a fost „tranziţie“. (La un moment dat, un lider politic, încercînd să ne consoleze, a lansat chiar conceptul de „posttranziţie“, postmodern în felul lui, dar, din motive lesne de înţeles, ideea n-a prins.) Spre norocul meu, cu „tranziţia“ mă înţelegeam destul de bine. Studiind mijlocul de secol al XIX-lea la noi, m-am întîlnit adesea cu ea, urmărindu-i meandrele. Înţelesesem că asemenea formule sînt ca un năvod aruncat în mijlocul oceanului, în speranţa de a prinde peştele cel gras. În cazul în speţă, el chiar a fost prins, de un priceput cercetător al „veacului romantic“, Şt. Cazimir, într-o delectabilă carte – Alfabetul de tranziţie. Cînd elanul de modernizare a culturii noastre a făcut necesară înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, editorii de cărţi şi de gazete, temîndu-se să nu-şi piardă cititorii cu deprinderile lor de lectură, au ales o cale mai prudentă decît substituirea de la o zi la alta, înlocuind treptat cîte un semn, cîte mai multe, după curajul şi priceperea fiecăruia. Nu se poate, cred, găsi o metaforă mai sugestivă pentru o epocă clocotind de dorinţa schimbării, care descoperă însă că-i cam lipsesc mijloacele şi, adesea, chiar şi intuirea direcţiei în care ar urma s-o apuce.

Din nefericire pentru mine, şi nu numai, sloganul „tranziţiei“ a fost dislocat de o altă vocabulă, cu mult mai întunecoasă: criza! La „criză“ mă pricep mai puţin, mai degrabă în termenii Republicii de la Ploieşti a memorabilului Candiano Popescu, de la Caragiale cetire, din Boborul!, din furorile Miţei Baston – „(formidabilă) ai uitat că sînt ploieşteancă – da, ploieşteancă!“ – , din elanurile conului Leonida – „s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!“ –, sau din aprehensiunile amicului Nae – „Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit...“ (Situaţiunea) – şi cîte altele.

Acum însă nu mai sîntem în Caragiale. M-a pus Necuratul, la lansarea unui concurs de debut literar sponsorizat de o bancă, să glumesc ca netotul, spunînd că pentru mine, ca literat, e un semn îmbucurător că instituţiile financiare au început să investească şi în... ficţiuni. Peste nici un an, s-a dovedit că gluma nu era glumă, şi nu aici, în România noastră cea de toate zilelor, ci în buricul finanţelor mondiale.

Buuun, înapoi la educaţie! Acum cîţiva ani, am fost invitat să particip la un forum vienez al cercetătorilor interesaţi de problematica românească. Tema? Criza – financiară, economică, socială, politică... Eu aş fi urmat să spun cîteva vorbe despre criza în educaţie. Şi, socotindu-mă eu cam ce aş avea de spus, am început să mă întreb: criză? Care criză? În învăţămînt, „criza“ pare să nu fi debutat nici în 2008, nici în 2009, sau, vorba lui Creangă, nici anul ăsta, nici cel trecut şi nici de cînd mă ştiu. „Criza“ în educaţia românească pare a fi starea naturală a unei never ending story – ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, se abate de la orice definiţie de dicţionar a termenului. Stă în firea „crizei“ să vină pe nepusă masă, dar tot aşa de firesc este să mai şi treacă...

Pare iarăşi că sentimentul crizei perpetue în educaţie – cu varianta sa catastrofală, a „prăbuşirii“ inexorabile a sistemului – îşi află sorgintea în opinia publică şi este pus în cuvinte (şi imagini) de vajnica ei avangardă – mass-media.

Mă opresc puţin asupra celei dintîi, celeilalte urmînd să-i dedic cîteva rînduri în numărul viitor. Pentru opinia publică, instrumentele cele mai creditabile de investigare în stare genuină rămîn, faute de mieux, sondajele. Or, ele ne spun adesea lucruri deconcertante.

Un sondaj de opinie de acum cîţiva ani indica, la întrebarea referitoare la aportul educaţiei pentru succesul în carieră, un scepticism dezarmant. În schimb, respondenţii aceluiaşi chestionar declarau, într-o proporţie covîrşitoare, că şi-ar îndemna copiii să meargă la facultate, şi la licenţă, şi la master, şi chiar şi la doctorat. Ce să înţelegi de aici? Că învăţătura e socotită a fi lipsită de valoare pentru viaţă şi totuşi recomandabilă (şi-ncă cum!). La ce bun? Poate pentru prestigiu social („să fii în rîndul lumii“), poate de dragul convenienţei („c-aşa se face“), poate ca un eventual colac de salvare („că nu se ştie niciodată“). Aici, sondajele tac, dar e observabil, pe scară largă, faimosul „sindrom al diplomelor“.

Vă amintiţi proverbul „Ai carte, ai parte“? La origine, se crede că ar fi însemnat altceva: „carte“ se referea la „înscris“, „certificat“, „act“ (de proprietate, de pildă). Ulterior, „carte“ a fost interpretat drept „învăţătură“. Azi tindem să revenim, pesemne, la sensul originar, în care „carte“ = diplomă de studii. Îmi aduc aminte cum un absolvent al unei universităţi cu imaginea publică greu pusă la încercare pleda înfocat în presă pentru instituţia cu pricina, povestind cum ea i-a oferit şansa de a colecţiona nici mai mult, nici mai puţin decît 12 diplome de licenţă! O atare pledoarie ar fi cu totul de neînţeles într-o societate imună la „sindromul diplomelor“.

Un alt exemplu frapant. Am citit cu o mare strîngere de inimă, acum ceva vreme, comentariile din presă la un sondaj privind starea morală a universităţilor din România. Reieşea, din acel sondaj, că o proporţie întrutotul alarmantă dintre respondenţi (în jur de 70%, dacă îmi amintesc corect) consideră universităţile de stat corupte sau foarte corupte. Referitor la universităţile private se mai adăugau nişte procente bune. Am îngheţat. Predau la Literele bucureştene de două decenii şi jumătate şi n-am avut niciodată senzaţia că peste două treimi dintre studenţii din amfiteatru se uită la noi ca fiind stîlpii unei instituţii măcinate de corupţie.

Au fost foarte puţine ziarele care nu s-au oprit doar la această ştire „bubuitoare“, rezultată din sondajul cu pricina. Din păcate. Pentru că din alte răspunsuri reieşeau lucruri care, coroborate, ar fi pus pe oricine pe gînduri. Procentajul respondenţilor care acuzau corupţia din chiar universităţile la care studiau cobora pe la 30%, iar la nivel de facultate – sub 25%! Aşa mai vii de acasă! Iarăşi, ce anume ar explica acest decalaj enorm de imagine nu aflam din sondajul cu pricina. Un lucru e cert: cu cît respondenţii aveau mai puţine informaţii directe, personale, asupra temei de investigaţie, cu atît imaginea lor era mai puternic marcată negativ. Care sînt, aşadar, sursele informării indirecte care produc, în cele din urmă, un tablou atît de sumbru? Să fie rumoarea inepuizabilelor naraţiuni orale („Să vezi, dragă, ce-a păţit fiu-meu ieri la facultate...“) care structurează mentalul colectiv? Să fie presa autorul principal?

Şi, pînă la urmă, revenind la Caragiale – Cum stăm...? Despre asta, în numărul viitor, cînd va ieşi de sub tipar.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Editura Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.