Criptograma de seară
Am un coleg la Filozofie Orientală, Nucu Mortiflai, mare amator de cancanuri universitare. Știe o mulțime de povestiri exotice din culisele comunității academice și se arată mereu nerăbdător să le împărtășească și altora. Eu sînt unul dintre beneficiarii favoriți ai narațiunilor sale insolite. Totuși, avînd programe foarte diferite, nu reușim să ne întîlnim prea des, așa încît Nucu se vede nevoit să mă transforme, frecvent, în receptor de snoave academice via telefon sau e-mail. Aici apare o problemă majoră. Pe lîngă voluptatea istoriilor mai mult ori mai puțin sordide, profesorul Mortiflai a dezvoltat și o spaimă handicapantă, vecină chiar, aș spune, cu paranoia. Pare convins, pînă la obsesie, că telefoanele ne sînt ascultate, iar e-mail-urile urmărite. Ca atare, apelează, în relatările lui conspirative, la coduri de încifrare demne de cei mai aprigi criptografi ai războaielor mondiale. Cum la telefon am ajuns să nu-i mai răspund, de teama construcțiilor sale lingvistice complicate, a căror obscuritate mă exasperează pur și simplu, transformîndu-mă într-un interlocutor irascibil și tulburat, îmi trimite, mai nou, măcar un e-mail fantasmagoric pe seară, de tipul acestuia: „Hei, bătrîne, ia ghici cum a reacționat papagalul bătrîn în momentul în care a realizat că trilul privighetoarei adormite nu era, de fapt, decît un subtil semnal de alarmă? Ei bine, lovitură de teatru: s-a făcut că plouă! Imaginează-ți, omule, să ai toate grăunțele într-un singur coș, în fața ta, sub ciocu-ți îngălbenit de vreme (știi doar la ce mă refer – la Gălbenuțul de Odobești, vorba aia: Nea Nicu să trăiască!), iar tu să fluieri a pustiu în biserică! Bașca detaliul că nici biserica nu a rămas complet goală. Oh, nu! Aici s-au strîns stoluri de pițigoi hoinari, degrabă însă vărsători de sînge nevinovat, mai dihai decît liliecii d’antan, azi exsanguinați, blazați, epuizați, impotenți… Ce spui despre evoluția asta total impredictibilă a faptelor? Să-mi răspunzi, te rog, în același stil Rebusache, că nu vrem, Doamne iartă-mă, ca bufnițica paraplegică să-și întindă lectura mai mult decît îi e plapuma! Aștept răspunsul tău. Cd, N. PS. Vezi că te-am sunat repetat și n-ai răspuns!“
Cu telefonul o mai dreg eu cum o mai dreg (ba că este întotdeauna pe silent, din cauza multiplelor obligații social-profesionale, ba că nu-l aud, ba că nu m-am obișnuit, nici după patru ani, cu touchscreen-ul, ba că l-am uitat în mașină etc.!), dar cu e-mail-ul n am ce face. N-aș avea nici o scuză pentru lipsa unui răspuns. Dincolo de micile lui ciudățenii, Nucu rămîne un personaj pozitiv. Nu ar fi deloc drept să l tratez astfel. Prin urmare, după îndelungi meditațiuni, am decis să apelez la o stratagemă: mesajelor sale criptice (din care, evident, nu înțeleg o iotă!) le răspund, înțelept, cu citate pline de miez, din gîndirea marilor personalități ale umanității. Bunăoară, „parabolei“ de mai sus i-am replicat cu un fragment din panseurile lui Pascal, crucindu-mă cu limba în gură, în speranța că Mortiflai îl va găsi „rezonant“ cu orice va fi fost inițial în capul său: „Justiția fără forță este neputincioasă; forța fără justiție este tiranică. Justiția fără forță este contrazisă, deoarece există mereu oameni răi; iar forța fără justiție este acuzată. Deci trebuie puse împreună justiția și forța; și pentru aceasta trebuie făcut ca ceea ce-i just să fie puternic și ceea ce-i puternic să fie just!“ Spre stupoarea mea, profesorul de filozofie orientală a revenit, imediat, entuziasmat: „Bravo, dragul meu! Ai prins chestia mai bine decît oricine altcineva. Știam că, scriindu-ți ție, nu greșesc. Ai una dintre cele mai bune hermeneutici din biata noastră colivie. Mă mir că vulturașii lui Peștelan Morbitorul nu încearcă să obțină mai multe grăunțe din ograda ta. S-ar sătura și puii ăia de găină hămesiți, în sfîrșit. Ne trebuie lecții de zbor, cu siguranță. E o urgență de grad zero, mai acută decît urgența lecțiilor de înot – nu neg, la rîndul lor, presante. În aer totuși, se iau deciziile adevărate, privitoare la soarta zburătoarelor de rînd. Dacă nu dominăm acolo, degeaba ne vom cocoși la sol. Nu uita că Scatiul Moftangiu și-a întărit musculatura prin bătăi repetate de aripi deasupra cotețului și nu prin flotări sau genuflexiuni în țărîna ignobilă. Cerul reprezintă limita, iar limita e a celor puternici.“
Amețit, am apăsat butonul de reply și am scris automat: Aquila non capit muscas. Mi-a trimis, mai tîrziu, un nou mesaj: „Așa e. Simt că dialogul nostru a intrat în dimensiunea inițiaților primordiali. Ce înseamnă să vorbești cu omul deștept! Parcă se dechid porțile Castaliei și ești invitat să treci pe sub un Arc de Triumf al Inteligenței. Îți voi scrie și mîine. Cd. N.“ A plusat cu o față zîmbitoare. I-am expediat și eu o mînuță cu degetul de like desenat victorios în fundal, deși, în fața monitorului, țineam un cu totul alt deget, perfect erect, îndreptat amenințător în sus. Apoi, m-am dus să mă culc.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.