Criptodacisme

26 martie 2014   TÎLC SHOW

Am descoperit de curînd, întîmplător, că Internetul găzduieşte arhiva revistei Noi Tracii, publicate între 1974 şi 1992 de Fundaţia Europeană „Drăgan“, iniţial cu subtitlul „Buletin circular tracologic al Centrului de studii istorice de la Veneţia“. Un asemenea material documentar este foarte util pentru cineva care ar studia istoria obsesiilor şi a delirurilor propagandei naţionaliste româneşti, în varianta rezistentă a tracomaniei. Miturile şi pseudoargumentările aberante, abundente în paginile revistei, vizează în primul rînd domeniul istoriei (Lucian Boia a şi extras de aici exemple semnificative), dar nici cel lingvistic nu rămîne mult în urmă. Desigur, teorii fanteziste asupra originii şi a evoluţiei limbii şi etimologii amatoristice şi imposibile se produc în continuare, circulînd prin intermediul unor site-uri periferice şi prin mesaje retrimise de binevoitori prin poşta electronică. Uneori, tracomanii sînt eroii efemeri ai unor ştiri jurnalistice şi ai unor emisiuni de televiziune de senzaţie. Multe dintre aceste texte, marginale, se pierd în zgomotul informaţional actual. Arhiva Noi Tracii oferă un material condensat, numai bun pentru un studiu de caz.

Încă din primul număr, revista se adresa unei categorii interesante de cititori şi colaboratori, propunînd cercetătorilor amatori (care urmau să îmbine, romantic, cercetarea ştiinţifică şi creaţia literară) „compunerea de lucrări în proză, în versuri sau chiar opere dramatice, care să evoce marile figuri trace din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat“; în anii următori, în paginile revistei au apărut zeci de articole în care se afirma continuitatea limbii dace pînă în prezent, se descifrau inscripţii („mesaj desprins din limba vie tracă de acum 2500 de ani“, Noi Tracii, nr. 6, 1975), se explica originea unor toponime, antroponime şi a unor cuvinte comune. Pe de o parte, se relua ideea unei limbi dacice care era, de fapt, chiar latina, sau strămoaşa ei („latina vulgară preromanică“, nr. 2, 1974); pe de altă parte, se formula teoria continuităţii neîntrerupte a limbii dace: „Se aduc dovezi – unele de netăgăduit – asupra faptului că limba dacilor, limba strămoşilor noştri, nu a dispărut, ci ea este limba pe care o vorbim azi, desigur evoluată şi cu influenţe din latină, slavă, albaneză, bulgară etc.“ (nr. 130, 1985) Dincolo de explicaţia psihologică cea mai generală a fenomenului (încercarea de a depăşi frustrările personale prin afirmarea superiorităţii colective şi a priorităţilor absolute), se constată şi dificultatea pe care o întîmpinau autorii în a concepe schimbarea, în a accepta caracterul istoric şi contextual al fenomenelor sociale şi al limbii în particular. Într-o viziune naivă şi sentimentală asupra istoriei limbilor, orice se potrivea cu orice. Un autor descifra semnificaţia numelor istorice folosindu-se de un dicţionar irlandez (precizînd totuşi că „denumirile irlandeze nu vor fi absolut identice cu cele dace, despărţirea irlandezei de prototracică avînd loc cu mii de ani în urmă“, nr. 123, 1985); din aplicarea acestui procedeu rezulta că Burebista înseamnă „stăpînitorul de turme cel mai viteaz“, iar Menumorut – „fire cu mare curaj şi înţelepciune“. Graiurile dacice s-ar fi păstrat într-un fel de spaţii insulare care „au avut forţa ca peste veacuri, deci prin secolele XVI-XVII, să producă zoonimul curcă“ (ibidem). Numele oraşului Deva înseamnă „«Vatra zeilor» sau în limba vedică DE.VA“ (nr. 3, 1974). Pentru cine nu înţelege de ce un oraş românesc ar purta un nume vedic, se oferă o explicaţie cuprinzătoare: „leagănul culturii indiene, al literaturii vedice, ar fi fost în spaţiul carpato-istrian“ (ibidem). Una dintre cele mai delirante etimologii este cea a toponimului Chişinău, în care cineva identifica două elemente de compunere: Inău, adică „axa geografică a pămîntului“, şi un verb pe care „am dori să ştim care român nu-l foloseşte“; rezultatul ar fi denumit „cel mai puternic şi mai periculos potop de axă“ (nr. 9, 1985). Limbajul pretenţios, ezoteric (vag asemănător celui pe care îl răspîndesc în prezent posturile de televiziune, în tot mai lungi emisiuni astrologice) reconstituia cu precizie cronologia unor momente îndepărtate: „datată Potop Mare II (...), al şaptelea noian, pe precesia a III-a“ (ibidem). Nu acesta era, totuşi, stilul dominant; multe dintre articole respectau regulile exterioare ale unor contribuţii ştiinţifice. E ceea ce le face chiar periculoase, astăzi: mulţimea surselor bibliografice, trimiterile exacte, la pagină, înşirarea minuţioasă a unor cuvinte din limbi şi culturi diferite pot să-l impresioneze pe cititorul nedeprins cu alte reguli, mai subtile, ale argumentării ştiinţifice.

Mult efort era consacrat identificării criptodacismelor, adică a cuvintelor cărora li se recunoaşte „oficial“ o altă origine, dar care ar fi fost, de fapt, dacice. Un exemplu (tratat cu multă emoţie în nr. 127, 1985) era toponimul Ialomiţa, explicat în mod curent prin slavă. Cum termenul slav se asocia unor noţiuni negative („vacă stearpă“), autorul articolului se întreba, cu patos: „Oare cîmpia ialomiţeană, fost grînar al Europei, să fi fost neroditoare sau străbătută de turme alcătuite din caşectice jalovice?“ Evident, răspunsul era negativ, adevărul despre „realităţile de acum 2000 de ani din Cîmpia ialomiţeană“ fiind restabilit prin identificarea poeticului sens (dacic) al toponimului: „apa cea mare a lebedelor“.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe