Criminala de la metrou

17 ianuarie 2018   TÎLC SHOW

Dacă aveți curiozitatea să căutați sintagma de mai sus, cu ajutorul motorului de căutare Google, veți găsi 729.000 de rezultate în 0,24 secunde. Iar dacă se întîmplă să vă-mpingă curiozitatea și mai departe, să citiți la întîmplare articole și referințe legate de căutarea după această sintagmă, veți descoperi care este nivelul nostru de înțelegere, atunci cînd sîntem în situația de a întîlni un fapt foarte grav, în care este implicată o persoană bolnavă psihic. Emoția pe care ne-o produce o știre în care există formula „criminala de la metrou“, alături de formula „bolnavă psihic“, se extinde brusc, mult dincolo de cazul real, cel care declanșează această reacție emoțională, spre orice persoană care poate fi catalogată că suferă de o boală mintală. Dintr-odată – iar asta se întîmplă ori de cîte ori se petrece în spațiul public un fapt grav în care este implicat un bolnav psihic –, toți bolnavii care suferă de o afecțiune din această categorie devin cumva vinovați. Pentru noi, ei sînt, pur și simplu, „nebunii care mișună în libertate, printre noi“.

Dacă în cazul cuiva lipsit de educație, ținut în beznă și în ignoranță, e explicabil un asemenea fel de a vedea lucrurile, cu totul și cu totul alta e situația în care gîndește așa un ditamai medicul pshiatru. Un medic psihiatru care se exprimă cu seninătate, într-un mod mult mai inacceptabil decît ar face-o chiar și o persoană care trăiește la nivelul felului de înțelegere de acum cîteva secole. Din motive care țin de modelul nostru civilizațional, deci de cultura din care venim, de nivelul ei de dezvoltare, încă e un fapt obișnuit la noi să considerăm că „un nebun“ e o ființă pierdută, vinovată pentru faptul că suferă de o boală psihică. Scoatem aceste persoane din definiția pe care o dăm ființei umane, le ascundem de ochii comunității, le tratăm ca pe niște animale periculoase și le plasăm în spații sordide, să se stingă lent, fără prea mari remușcări că le facem așa ceva unor semeni de-ai noștri. Și sîntem încurajați să gîndim așa chiar de către unii medici de specialitate – „experți“, nu-i așa?! – care apar surîzători la televizor și au păreri de oameni de meserie. Printre păreri mai fac cu ochiul, ștrengărește, mai strecoară ceva neaoș în discurs, pînă cînd totul devine unsuros, așa cum le place unora dintre noi, o flecăreală primitivă, cu pretenție de „opinie din partea unui specialist“.

„Domnu’ doctor”, în calitate de expert la care jurnaliștii fug să ceară o părere, nici măcar nu se gîndește să explice care ar fi diferența între un psihopat și un alt bolnav psihic. Nici vorbă. Dînsul vorbește doar despre „ei“, despre bolnavii psihic, care „pot fi foarte periculoși“. Și dă-i în sus și-n jos cu „ei“, despre cum trebuie izolați undeva, în afara societății, e drept, în condiții umane, zice dom’ doctor, dar puși undeva de unde să nu ne mai deranjeze. Un om lipsit de informație pe această temă, speriat de știrea cu omorul din stația de metrou, înțelege că orice bolnav psihic e în stare să comită o crimă, e gata să facă o faptă gravă, deci e foarte periculos „să-i lăsăm liberi printre noi“. Cu o seninătate dezarmantă, dar mereu cu un aer șugubăț, de știutor, dom’ doctor de specialitate culpabilizează lejer toată categoria de bolnavi care pot fi pacienții dumnealui. E ca și cum un imunolog, să zicem, ne-ar sfătui discret că e bine să nu respirăm în aceeași cameră cu un bolnav de SIDA, că nu se știe. Poate se ia și de pe clanță.

În fața camerei de luat vederi, domnului doctor nici nu-i trece prin cap să pună niște nuanțe de elementar bun-simț în discurs. Adică să explice cît poate de clar ce înseamnă un psihopat, ce e un bolnav psihic, cam care e spectrul de afecțiuni și de tulburări cu care are de a face în meseria dumnealui, ce-nseamnă un bolnav periculos, care-și poate face rău lui însuși, dar și celor din jur, după cum și ce e cu bolnavii care pot fi integrați în spațiul public cît se poate de normal, urmînd tratamente și beneficiind de înțelegere și de susținere din partea unor semeni care fac parte dintr-o societate civilizată. Nici vorbă de așa ceva. „Ei“ sînt „ei“ și cu asta, basta. Gata. Am lămurit lucrurile. Criminala e o nebună. Nebunii sînt, toți, periculoși. Te duci la psihiatru sau la psihoterapie? Ești nebun. Deci ești un potențial pericol. Nu?! Ce să cauți la psihiatru, dacă nu ești nebun? Ai intrat într-un cabinet de-ăsta? Trebuie să fii urmărit, supravegheat, că nu se știe. Poate împingi pe cineva în fața metroului. Hopaaa! Ai fost la psihoterapeut? Păi, nu mai poți ocupa nici un loc de muncă, trebuie să-i lași pe unii normali, că tu ești periculos.

Și nici unul dintre marile nume ale acestei specialități medicale, nici un medic psihiatru cu reputație, nici un psihoterapeut-vedetă nu iese public să-și apere pacienții, să explice limpede că nu putem vorbi despre „ei“ la grămadă, anatemizîndu-i și ținîndu-i în colimator ca fiind periculoși. Nici o asociație sau organizație profesională din acest teritoriu nu organizează vreo conferință de presă în care să spună cum stau lucrurile, cum percepem categoria asta de bolnavi, generalizînd în mod cu totul greșit. Modelul de civilizație din care încă facem parte e cel în care rîdem pe stradă, facem mișto de oameni bolnavi, incapabili să aibă discernămînt, oameni sărmani, fugiți din locuri de internare sordide sau din familii care-i pedepsesc numai pentru că sînt bolnavi sau fugiți pur și simplu din medii prietenoase și corecte, doar pentru că boala lor așa-i face să se comporte. Pentru noi, ei sînt, cu toții, „nebunii liberi“ care „mișună printre noi“. În felul ăsta, deși am vrea să fim percepuți ca o comunitate civilizată din Europa contemporană, tot ca-n urmă cu cîteva secole vedem anumite lucruri. E zona aceea de detalii pe care le băgăm sub preș. Sînt lucruri pe care nu vrem să le vedem, atunci cînd cerem să fim egali, să fim tratați la fel cu cetățenii din societățile pe care le admirăm pe acest continent.

Mai multe