Costul luminii
Lumina noastră cea de toate nopțile are un preț. Uniunea Europeană duce de mai bine de zece ani o bătălie contra becurilor cu halogen și filament incandescent. Printr-o serie de directive a reușit recent să le scoată de pe piață (cel puțin de pe piața oficială, controlată). Unul cîte unul, la firme, în case, pe străzi și stadioane, vechile becuri sînt înlocuite de cele pe sistem LED (Light Emitting Diode). Tehnologic vorbind, e un progres, iar deciziile UE au fost în ton cu acest progres. Becurile LED consumă de vreo șase ori mai puțin decît cele cu filament, iar acum se găsesc și în varianta cu lumină caldă. Ce-i drept, însă, sînt cu mult mai scumpe decît erau cele vechi. Producătorii și vînzătorii susțin însă peste tot că investiția într-un astfel de bec se recuperează în timp, prin plata mai mică a facturii la energia electrică și prin durata de funcționare mai mare.
Aprofundînd istoria problemei, descoperim totuși că nu e neapărat chiar așa. Tehnologia și marketingul au ritmuri diferite, nu sînt totdeauna în acord, iar în ultimele decenii, de regulă, marketingul a fost partea dominantă.
Inventarea becului cu filament e pusă în general pe seama lui Thomas Edison, chiar dacă el a inventat doar becul vidat. Cu un an înainte, în 1878, Joseph Swan construise deja lampa cu filament de carbon. După încă vreo 30 de ani s-au descoperit beneficiile filamentului de osmiu și wolfram, iar peste încă trei ani, în 1911, și ale amestecului de gaz inert (halogenul). Becurile incandescente nu s-au mai schimbat apoi, fundamental, pînă astăzi.
În 1920, rusul Oleg Vladimirovici Losev a creat primul LED. Pînă la apariția becului cu sistem LED care să ofere lumină adevărată în jur (și nu doar să se lumineze pe sine) au mai trecut vreo 70 de ani, dar oricum, în tot acest răstimp, lumina electrică s-a răspîndit în toată lumea grație becului lui Edison. Ce vreau să spun e că nici baza științifică a LED-ului nu e chiar nouă, chiar dacă a fost valorificată mai tîrziu.
Dincolo de asta, interesant este că un bec cu filament de carbon, construit de firma Shelby Electrical în 1901, funcționează și astăzi la stația de pompieri din orășelul Livermore, în apropiere de San Francisco. Un bec care nu s-a stins niciodată timp de 119 ani. Fabricat să ofere 30 de wați, mai are acum o putere de doar 4 wați și pîlpîie, dar nu se stinge. E bineînțeles cel mai vechi bec funcțional din lume, dar în același timp e și un ghimpe în coasta consumerismului. Asemeni tuturor celor care au descoperit existența acestui bec, jurnalistul britanic Jacques Peretti s-a întrebat de ce noi trebuie să schimbăm astăzi becurile așa de des, deși ele ar putea rezista, iată, mai mult de o sută de ani. (Ce comod ar fi să cumperi becuri doar cînd îți faci o casă și să nu mai ai grija schimbării lor.) Tot Peretti a găsit răspunsul: înțelegerea secretă făcută la Geneva în 1932, prin care cele mai mari companii de electricitate de atunci se angajau să impună o politică la nivel global, astfel încît nici o companie să nu-și permită să fabrice becuri cu o durată de funcționare mai mare de o mie de ore. Decenii mai tîrziu, acel cartel, numit Phoebus, a fost descoperit, iar asemenea politici au fost interzise. Totuși, existența înțelegerii din 1932 e o dovadă că așa-numita „uzură planificată” nu e doar o bănuială neîntemeiată a consumatorilor nemulțumiți. Poate că nu se mai fac neapărat carteluri la un astfel de nivel, dar chiar și în mod separat companiile pot planifica uzura produselor pe care le fabrică, fie numai și din instinct de conservare.
Vînzătorii noilor becuri cu tehnologie LED spun că ele durează foarte mult. Deși sînt cifre care de obicei nu apar explicit pe ambalaj, unii vorbesc de 50.000 sau chiar 100.000 de ore de funcționare (adică ar sta aprinse neîntrerupt peste cinci sau peste zece ani), un progres enorm față de media de doar 1.200 de ore a celor cu filament. Sigur, vînzătorii nu pomenesc nimic despre cele peste un milion de ore ale becului de la Livermore.
Nu contest că, pe lîngă economia de curent, noua tehnologie duce și la becuri mai durabile… teoretic. Practic, mie mi s-au ars deja cîteva becuri de tip nou, la nici doi ani după ce am plătit pe ele o sumă considerabilă. Pe unul, cel puțin, era înscris numele vechi și celebru al unei firme pe care am regăsit-o și printre participantele la cartelul Phoebus din 1932. Minciuna de marketing a noilor becuri o fi ținut la început, dar e pe cale să se destrame. Poate că tehnologia se schimbă, dar obiceiurile rămîn. Pentru o analiză rotundă însă, ar trebui să spun că e de înțeles și că marketingul mereu activ, reînnoirea permanentă a produselor sînt un preț pe care trebuie să-l plătim pentru funcționarea pieței, fără de care probabil că ne-am întoarce înaintea epocii luminilor. E greu de imaginat cum ar putea supraviețui în lumea actuală o firmă care să producă becuri cu durata de viață de o sută de ani. Dar nici măcar doi?