Coşarul - purtător de noroc la standarde europene

- interviu cu Adrian IUGA -

Nu e ceea ce sîntem obişnuiţi să numim „coşar“. Dar nici meseria nu mai e ceea ce ştiam. Adrian Iuga a terminat Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, în 1986, ca specialist în informatică pentru instalaţii. În anii ’80, informatică?... – mă mir. Da, pe vremea aceea, cînd computerele erau cît un dulap, se făceau şi se foloseau programe de calculator în domeniul construcţiilor. Aşa că las mirarea deoparte şi încerc să-l descos despre văzutele şi nevăzutele, ştiutele şi neştiutele meseriei pe care o practică din 2007 încoace: proiectarea, instalarea şi întreţinerea coşurilor de fum. E altceva decît ştim noi despre coşarul purtător de noroc – deşi nici această tradiţie nu lipseşte cu totul...

Cum aţi ajuns să faceţi meseria de coşar?

În 1998, m-am lăsat de informatică. M-am apucat de comerţ cu materiale de construcţii şi, în acelaşi timp, mi-am depus CV-ul şi la cîteva firme multinaţionale. Am avut şansa să fiu contactat de Schiedel – o firmă germană, cea mai mare producătoare de coşuri de fum din Europa. Înainte de a mă angaja, m-au trimis trei luni la şcolarizare intensivă. Aşa am învăţat totul despre coşurile de fum. Cînd s-a terminat contractul cu Schiedel, împreună cu cîţiva colegi, ne-am întrebat cine va curăţa aceste coşuri. Coşarii vechi – cei dotaţi cu o funie, o bilă şi o miniperie – dispăruseră. Şi oricum nu le puteau curăţa, coşurile moderne – unele înalte de 100 de metri – nu pot fi curăţate cu vechile metode.

Dar de ce dispăruseră coşarii tradiţionali?

Asta mă întrebam şi eu. Nu dispăruseră cu totul. Meseria de coşar se practică din tată-n fiu – ca şi cea de sobar, şi cea de potcovar, şi altele. Pur şi simplu, lumea nu prea mai apela la ei, iar ei nu ştiau să-i informeze pe oameni că au nevoie de această meserie. Aşa că se ocupau de casele vechi, încălzite cu lemne, iar cînd au apărut coşurile noi, construite pentru centrale de mare capacitate, pur şi simplu au fost depăşiţi. Sau fiii lor n-au vrut să mai înveţe meseria. Noi, cei care lucraserăm cîţiva ani în multinaţionale, ne-am hotărît să înfiinţăm o asociaţie a hornarilor şi coşarilor din România. Am creat-o, am trecut prin şcolarizări – de exemplu, în Germania am mers crezînd că ştim deja multe despre coşuri, dar am constatat că sîntem mult în urmă. Acum, la rîndul nostru, îi şcolarizăm pe alţii, prin asociaţia noastră, care se numeşte ASFOCH (www.asfoch.ro). Este o meserie destul de profitabilă dacă te ţii de ea şi o faci cum trebuie.

Este o meserie grea?

Nu este grea, este complexă. Totul porneşte de la proiectarea coşului: dacă nu e bine proiectat şi construit, nu funcţionează. Am dat peste foarte multe probleme curăţînd coşul de fum. Coşul trebuie dimensionat în funcţie de focar. Noi lucrăm, de fapt, cu unicate: fiecare coş trebuie proiectat în funcţie de focar, de înălţimea clădirii. Există nişte standarde europene privind înălţimea: dacă nu se respectă, clienţii se plîng că le intră fumul în casă cînd bate vîntul. Un coşar adevărat trebuie să aibă şi cunoştinţe de acest gen, apoi să completeze nişte formulare la punerea în funcţiune, să facă un raport constatator, să-i facă proprietarului anumite recomandări. Dacă nu se respectă toate acestea, pot apărea probleme grave. Deviza noastră este: „Nu vă jucaţi cu focul, lăsaţi-ne să ne jucăm noi cu el.“  

Probabil că sînteţi cel mai potrivit să vorbiţi despre neglijenţă şi nepăsare. Aţi întîlnit multe probleme grave?

Da, iar cauza principală e lipsa de informare. Oamenii nu ştiu, pur şi simplu, că există o legislaţie şi nişte standarde care trebuie respectate. Nu sînt informaţi. Nici nu ştiu pe cine să întrebe. Cînd montează un coş, întreabă un „nea Gică“ sau un instalator, care îşi dă cu părerea pentru că nu e specialist. Am întîlnit, de pildă, centrale puternice, pe gaze, montate pe coşurile rămase de la vechile sobe pe lemne. Or, coşurile vechi sînt prea mici pentru a susţine centrala. Mai sînt coşuri foarte scurte, care nu au tiraj. Uneori, lipseşte uşa de vizitare şi atunci coşul nu poate fi curăţat. Unii cred că, dacă au centrală pe gaze, coşul nu trebuie curăţat. Ba trebuie, pentru că emană foarte mult condens, care este acid şi atacă interiorul coşului.
 
Văd că purtaţi un tricou cu însemnele unei asociaţii americane. Asociaţia dvs. are şi parteneri externi?

Este un tricou de la colegii noştri din America. Ne întîlnim în fiecare an cu parteneri din alte ţări, cînd sărbătorim Ziua Coşarului, în ultimul weekend din luna mai. Există şi întîlnirea mondială a coşarilor, în fiecare an, în ultimul weekend din august, la Santa Maria Maggiore, în Italia, la care participă şi o delegaţie a noastră. Există şi o costumaţie de gală folosită la asemenea ocazii: un veston, un joben şi cîteva însemne. Bila tradiţională – pur decorativă, căci nu prea se mai foloseşte. Noi folosim acum camere de inspecţie video, facem fotografii digitale în interiorul coşului, avem scule mecanizate care se introduc pe coş şi altele. Dar la întîlnirile oficiale purtăm pe umăr şi funia, şi bila, ca însemne ale profesiei. Cînd ne întîlnim, discutăm despre profesie, povestim cazuri ciudate întîlnite la clienţi, discutăm despre legislaţie şi despre normativele europene.  

Care sînt problemele actuale ale meseriei?

În primul rînd, faptul că nu se aplică legislaţia. Există un ordin care prevede că orice coş de fum trebuie verificat şi curăţat anual, şi o hotărîre guvernamentală care prevede aplicarea de amenzi dacă nu se respectă ordinul. Dar, în fapt, nu controlează nimeni respectarea lor şi nimeni nu dă amenzi. Lumea nici măcar nu ştie că trebuie să cureţe coşurile anual. Consumatorii de gaze ştiu că trebuie să verifice doar centrala, nu şi coşul. Alte probleme apar la construcţia coşurilor, pentru că nu se respectă standardele şi normele europene. De exemplu, în Germania, înainte de a pune în funcţiune un focar – sobă, centrală termică, şemineu – trebuie consultat coşarul; dacă nu există autorizarea lui, nu se pune în funcţiune focarul. La fel şi în alte ţări. La noi, legislaţia e destul de bună, dar nu se aplică. Este o problemă care trebuie discutată şi cu ISU: cînd e un incendiu, pentru pompieri e foarte uşor să spună că a fost de la un scurtcircuit, căci dacă ar spune că, de fapt, a fost de la coşul de fum, ar trebui să dea explicaţii şi să facă rapoarte. În general, clienţii ne caută cînd sînt strînşi cu uşa. De exemplu, vor să verifice centrala pe gaze şi omul de la gaze le cere hîrtia care dovedeşte că a fost verificat mai întîi coşul, şi atunci ne cheamă pe noi. Sau apar intoxicări cu monoxid de carbon. În lunile de iarnă, avem mult de lucru din cauza asta: pentru că apar intoxicări cu monoxid de carbon şi incendii de la coşurile necurăţate. E adevărat, vara nu prea avem de lucru. Dar am descoperit că vara ne putem ocupa de hótele de la restaurante – un pericol imens de incendii. Cîrciumarii nu ştiu că trebuie curăţate: le curăţă doar pentru că au avut vreun control, ori pentru că li se scurge grăsimea în preparate, ori pentru că miroase urît în bucătărie şi nu ştiu de ce. Dar iarna e sezonul nostru de muncă. Dacă nu sînt curăţate la timp, depunerile din interiorul coşului se pot autoaprinde de la o scînteie. Iar cînd se aprind, în interiorul coşului se produc 1000 de grade. Iar cînd coşul e lipit de un material combustibil, de exemplu lemnul, ia foc casa. După care vine pompierul şi spune că a fost un scurtcircuit şi, din punctul lui de vedere, problema s-a rezolvat.  

În percepţia oamenilor, coşarul e cel vechi: aducător de noroc. Vă ajută imaginea aceasta, vă mai e de folos?

În asociaţia noastră, avem un departament care se ocupă de tradiţii. Ţinem la ele. Nu ştim dacă aducem noroc, dar în mod sigur eliminăm riscurile. În toate ţările europene, coşarul e considerat aducător de noroc şi toţi se mîndresc cu această însuşire. La întîlnirile dintre coşari, noi dăm însemne publicului: monede, insigne şi altele. Uneori, participăm şi la nunţi: se zice că prezenţa coşarului aduce noroc, aşa încît coşarul trebuie să le dea un cadou mirilor şi să fure mireasa. În Banat, în Oltenia, în Transilvania se mai păstrează această tradiţie. Am un coleg la Piatra Neamţ care e foarte solicitat: se mînjeşte un pic cu funingine, îşi pune uniforma de gală şi merge la nunţi, de cîte ori e invitat.

Dar dincolo de tradiţii, meseria dvs. este acum foarte tehnologizată...

Este. Dotările sînt foarte diferite de ale coşarului tradiţional. Noi avem aparate de inspecţie video, aparate foto digitale, flexonet (ca un fel de „şarpe“ folosit la desfundarea ţevilor), perii de toate dimensiunile, harpoane, fumigene speciale, pentru a vedea dacă un coş e etanş. Există programe de calculator pentru a dimensiona şi proiecta coşurile, pe baza unor calcule şi diagrame complexe. Sînt multe condiţii care trebuie respectate la construcţia unui coş.  

Cu coşarii vechi ce se mai întîmplă? Pentru că există încă destule case care au sobe şi coşuri tradiţionale...

Ei există, au piaţa lor. Din punct de vedere comercial, noi ne bucurăm că există: unii dintre ei fac prostii, aşa că pe urmă ne ducem noi, coşarii autorizaţi, să reparăm ce au stricat. Dar beneficiarul plăteşte de două ori. Coşarii tradiţionali activează singuri: am încercat să-i cooptăm în asociaţie, dar în general refuză, pentru că nu vor să completeze acte, să dea chitanţă ş.a.m.d. Lucrează la negru. La sistemele noi de încălzire nu se pricep, iar dacă încearcă să cureţe coşurile cu metodele lor, mai mult strică, am întîlnit multe cazuri. Unii eliberează nişte hîrtii sau nişte chitanţe, eventual nişte hîrtii scrise de mînă, din care nu se înţelege mai nimic. Legislaţia românească prevede că e nevoie de un coşar autorizat pentru curăţarea coşurilor. Dar întrebarea e cine îi autorizează pe coşari? Există Centrul Naţional pentru Formarea Profesională a Adulţilor, care a introdus de curînd meseria de coşar în nomenclatorul de meserii şi organizează cursuri de calificare. Noi, fiind coşari autorizaţi, şcolarizaţi, cu studii superioare, am încercat să facem aceste cursuri. Şi am constatat că se ţin după tematica şi metodele din anii ’70: coşarii ar trebui să meargă cu bicicleta la client (iar nouă nu ne ajunge o dubă ca să cărăm toate sculele), să cureţe coşul de sus în jos cu o bilă etc. Noi, fiind asociaţie profesională, a trebuit să urmăm cursuri de formatori pentru a-i putea forma, la rîndul nostru, pe alţii. În Germania, la Muhlbach, există cea mai mare şcoală de coşari din Europa, ale cărei cursuri durează cinci ani. Noi am înfiinţat de curînd, prin Asociaţia noastră, Şcoala Naţională de Coşari profesionişti. În fond, facem meseria asta din plăcere. Şi vrem să demonstrăm că ne putem alinia şi noi la normele europene şi, mai ales, la modul de gîndire european.