Corpurile celelalte (II)

Una dintre lecțiile fundamentale ale arheologiei este că oamenii nu au devenit complicați acum 20 de ani. Erau deja așa acum 20.000 de ani.

Două rapoarte arheologice recente despre situri preistorice din Florida și Siberia cuprind cazuri noi ale unor persoane născute cu infirmități vizibile, care au ajuns la vîrstă adultă și au fost înmormîntate la fel ca ceilalți membri ai comunității lor. Alături de cazurile menționate săptămîna trecută, mai apropiate de noi geografic, și ele par să sugereze o formă de integrare. Cei doi sciți din Siberia, de la Aymyrlyg, cu diformități marcate, erau de altfel îngropați laolaltă cu alți zece indivizi fără vreun semn de boală, toți cu același inventar funerar, inclusiv arme. Altundeva văd însă morminte protogeometrice stranii din Italia, unde cîte o lespede uriașă de gresie e plasată peste fiecare individ – patru dintre ei, dacă citesc bine raportul arheologic, cu paleopatologii marcate. Aici lucrurile par deci să stea invers. În alte cazuri, cele două atitudini par să coexiste, de exemplu în cimitirele romane din Marea Britanie de azi. Într-unul dintre ele (Poundbury), toată lumea e înhumată pe spate, dar șapte indivizi sînt înhumați cu fața în jos, trei dintre ei cu diferențe fizice congenitale – surzenie, o mandibulă foarte ascuțită, fluierele picioarelor strîmbe; tot acolo însă, o persoană cu cifoză severă e îngropată conform tuturor normelor locale. În alt cimitir (Alington Avenue), doar două persoane sînt înmormîntate cu fața în jos, una dintre ele cu traumă severă vindecată a craniului; în același cimitir, un adult cu nanism e înmormîntat normal.

Cînd am prezentat, la o conferință a Römisch-Germanische Kommission, proiectul meu despre atitudini preistorice față de infirmitate, am trecut, practic imediat ce am menționat titlul, la nenumăratele problemele metodologice ale unei asemenea cercetări. De exemplu, felul în care e tratat defunctul nu reflectă neapărat cum era văzut omul în timpul vieții. Comunitatea poate, prin ceremonia funerară, să șteargă sau să supraliciteze aceste diferențe. În plus, nu mai putem compara aceste ceremonii decît în funcție de amprenta lor arheologică de azi (să zicem, dacă găsim scheletul străpuns de un piron, cum se întîmplă – cazuri tipice de Totenfurcht), nu și în funcție de amprenta lor socială de atunci (să zicem, absența oricărei procesiuni). Măcar aici n-ar fi vina noastră dacă ratăm o înmormîntare atipică – atipicitatea ei nu avea pur și simplu șanse să capete o dimensiune arheologică. Alteori este vina noastră – dacă în groapa obișnuită se depun trandafiri, iar în cea neobișnuită traista-ciobanului, atunci noi nu putem prinde asta decît cu analize sistematice de polen. Care se fac, de fapt, foarte rar. Se întîmplă să prindem cazuri atipice care nu sînt, de fapt, așa. Îți vine ușor să corelezi un schelet neobișnuit cu o groapă aflată la marginea cimitirului, deși la urma urmei nu s-a găsit încă o metodă prin care să fim toți înmormîntați chiar în mijloc. Aici e de preferat să ai confirmări suplimentare. Din cimitirele anglo-saxone s‑au publicat, de pildă, cazuri de persoane cu infirmități aflate chiar la marginea cimitirelor: la North Elmham, una dintre ele era în plus și singura de-acolo cu capul plasat spre est, iar nu spre vest. La Raunds, un alt caz e și singurul cu o piatră în gură din acel cimitir.

Altă problemă e că nu toate infirmitățile care pot marca viața socială a unui individ pot fi apoi recunoscute din analiza scheletului. Poliomielita sau rahitismul, plus traumele fizice, da; orbirea și surzenia, doar rareori. Durerea incapacitantă nu e nici ea ușor de dedus. Poți să ai osteoartrită cu leziuni minore ale oaselor, dar cu durere intensă, sau hiperostoză cu patru vertebre sudate, dar un spate care-și face treaba. În unele societăți, epilepsia sau nanismul pot fi infamante, în altele, un semn de protecție divină. Ca să nu mai zic că nu știm niciodată dacă omul a primit o înmormîntare diferită din cauza infirmității sale sau din alte cauze – de pildă, o moarte în condiții excepționale pentru societatea în cauză, să zicem înecat, sau poate pedepsit. S-au descoperit suficiente schelete decapitate cu paleopatologii foarte marcate, de epocă romană, vikingă etc., încît să se propună ipoteza că asemenea oameni pot să fi fost atunci suspecți de serviciu în diferite cazuri criminale.

O clasă aparte de infirmități sînt bolile contagioase. Într-un cimitir de epoca bronzului din Germania de azi, remarcabil de bine analizat și publicat, cei morți de meningită nu erau înmormîntați altfel. Un caz medieval cu totul special – și singurul tip de cimitir dedicat în principiu persoanelor cu infirmități – e legat de lepră. Acum vreo zece ani a apărut o monografie arheologică a unuia dintre cele mai importante cimitire asociate cu un spital de leproși – sute de schelete din secolele XII-XV din Chichester (Anglia). În nici o fază a utilizării lui, procentul scheletelor cu semne recognoscibile de lepră nu depășește acolo 50%. Asta înseamnă ori că persoanele respective nu aveau boala decît într-un stadiu care încă nu afecta oasele, ori că unii dintre cei închiși acolo fuseseră diagnosticați greșit.

Ca să facem arheologia să vorbească despre atitudini preistorice (unde e singura noastră sursă pentru asta) și istorice față de infirmitate și dizabilitate, avem nevoie în primul rînd de o bază statistică, adică, deocamdată, să mai adunăm date. Problema e că, pe tema asta, informațiile nu se acumulează de la sine, doar pentru că breasla continuă să muncească an de an. Arheologia diferenței nu se poate face mecanic.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons