Corneliu Coposu: aplauze

În ciuda sau potrivit tuturor contextelor, năravurilor epocii, oricăror impedimente sau avantaje azvîrlite aleatoriu (sau nu) de Univers în stînga și în dreapta, istoria este opera oamenilor. În literatură – a scriitorului, în fizică – a fizicianului, în teatru – a regizorului și a actorului, în muzică – a muzicianului, în chimie – a chimistului, în politică – a politicianului sau în viața de stat – a liderului. Fiecare artist primește, pînă la urmă, aplauzele care i se cuvin.

Octombrie, anul 1990: Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional Țărănesc Creştin Democrat din România, primea aplauzele membrilor Congresului Partidului Conservator din Regatul Unit. Printre palmele care se băteau una de alta în semn de admirație erau și cele ale doamnei prim-ministru Margaret Thatcher. Domnul Coposu, adesea numit și Seniorul, fusese invitat să țină un discurs în Congresul conservatorilor, iar alocuțiunea sa din 11 octombrie a impresionat auditoriul. „Partidul Naţional Țărănesc Creştin Democrat din România, cu vechime de 142 de ani, a luptat în toată istoria lui împotriva comunismului. Acum luptăm, din opoziţie, împotriva neocomunismului şi a socialismului. Vrem să integrăm biata noastră ţară în Europa. Mulţumesc organizatorilor acestui Congres că ne-au dat ocazia să respirăm aerul liber al democraţiei şi libertăţii“, a spus liderul țărănist. Aplauzele și aclamațiile au curs prelung, iar presa britanică l-a numit pe Corneliu Coposu preşedintele moral al României. Doar că moral și România nu păreau compatibile atunci.

Tot octombrie, dar în anul 1995: în numele președintelui francez Jacques René Chirac, ambasadorul Franței la București, Bernard Boyer, prindea în pieptul lui Corneliu Coposu cea mai valoroasă decorație a Republicii Franceze care se poate acorda străinilor: Legiunea de Onoare, în grad de ofițer. Și rostea următoarele cuvinte: „N-ați fost nici șef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician și nici măcar ambasador. Dar n-ați avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut și respectat pretutindeni.“ Aplauze? Desigur. Evenimentul în sine a reprezentat aplauzele statului francez pentru domnul Coposu.

Tot anul 1995, dar în luna noiembrie: Corneliu Coposu a murit în data de 11, la ora 9 și 22 de minute. Au urmat trei zile în care zeci de mii de oameni din toată țara, înșirați pe cîteva sute de metri, au venit să își ia rămas-bun de la Senior. Erau aplauzele românilor pentru marele om politic Corneliu Coposu. Și pentru opera sa.

Istoria României a continuat. Fără prea multe aplauze.