Corespondență

3 martie 2011   TÎLC SHOW

 Am primit, de curînd, acest e-mail:

Îmi permit să vă scriu despre o problemă de inimă.  

La sărbătorirea majoratului Dilemei vechi, la Teatrul „Nottara“, scrisului dvs. i s-a făcut o emoţionantă declaraţie de dragoste din partea unei doamne. Am fost la cîţiva metri de dînsa şi am văzut cît de emoţionată era.  

Recent, revista a pus şi secvenţa video cu scena respectivă pe website. M-aş bucura ca doamna respectivă să o vadă şi să fie încredinţată că adresarea ei s-a bucurat de toată aprecierea dumneavoastră – lucru care acum nu mă îndoiesc că s-a şi întîmplat –, dar în acelaşi timp mă întristează gîndul că doamna respectivă s-ar putea să nu fie cititoare pe online.

Problema este că, atunci, în sală, sonorizarea a fost uneori defectuoasă şi cred că s-a întîmplat ce se întîmplă de obicei în poveştile triste de dragoste. Doi oameni care aveau de ce să se bucure unul de preţuirea celuilalt s-au întrezărit printr-o mulţime de alţi oameni. Şi-au adresat cîteva cuvinte de suflet, dar nu s-au auzit bine unul pe celălalt. Eu una am desluşit destul de greu din declaraţia doamnei partea pe care aţi reţinut-o şi dumneavoastră, cea cu „40 de ani de cînd vă citeşte“, plus frumoasa aluzie la Saint Exupery, plus emoţia sinceră a dînsei. Însă, cînd aţi răspuns, nu am înţeles decît că dvs. aţi reţinut doar partea cu 40 de ani şi faptul că o invitaţi în particular pe doamna să vă repete ce v-a spus. Dar de ce („fiindcă sînteţi cam beethovenian“) şi pentru ce („ca să roşiţi împreună“) au fost acoperite de rumoare, hazul şi aplauzele sălii, lăsîndu-mă într-un mic dubiu dacă într-adevăr aţi apreciat declaraţia doamnei sau mai degrabă vă stîrnise amuzamentul. (Cum şi eu sînt beethoveniană pe anumite frecvenţe a trebuit să ascult de două ori ultimele secunde ale înregistrării ca să înţeleg ce aţi zis dvs. înspre final.)  

Mă bucur că aţi putut probabil vedea şi auzi clar, între timp, declaraţia doamnei. Este postată aici de revistă: http://www.dilemaveche.ro/video-blog/declaratie-dragoste-radu-cosasu. Ceea ce operatorul a filmat a fost cum a spus doamna că a venit cu tot dragul să vă asculte şi să vă transmită mesajul dînsei de preţuire, chiulind pentru asta de la serviciu şi minţindu-şi şeful. Eu însă am văzut şi cum a plecat. Păşind încet, cu un aer marcat parcă de un anume regret, de o anume nedumerire şi sprijinindu-se într-o cîrjă medicală. Pe moment, am avut impulsul de a mă duce să o încurajez să vă spună personal mesajul, face to face, gîndind că nici dînsa nu a auzit ce i-aţi spus, dar m-am temut să nu vă pară deplasat... Pe mine m-a copleşit că vremea destul de geroasă nu a împiedicat-o să vină ca să vă transmită ceva ce dorea probabil mult să vă spună prin viu grai. Habar nu am cine este doamna. Nu e nici colega, nici şefa, nici mătuşa mea, dar aş vrea să vă rog frumos să faceţi un gest de suflet pentru dînsa. Scrieţi la rubrica dvs. cîteva rînduri de mulţumire, de apreciere pentru cuvintele şi gestul dînsei, poate că redacţia o invită să vă cunoască – în fine, ce consideraţi dvs. potrivit.  

Ştiu că scriitorii pot da peste fel şi chip de cititori, de fani, unii nebuni, alţii sîcîitori şi dornici să fie băgaţi în seamă, dar eu în doamna aceea am văzut doar un cititor de bună calitate şi de bun-simţ, un om foarte emoţionat şi intimidat. Un cititor care ar fi vrut să vă transmită că articolele şi cărţile dvs. i-au adus multă, multă bucurie şi că îi sînteţi foarte drag pentru asta. Mă tem că doamna a plecat destul de îndoită că bunele dînsei intenţii au ajuns la dvs., destul de apăsată de sentimentul că poate v-a părut puţin cam ridicolă, că poate v-a stîrnit nu emoţia, ci doar amuzamentul. Sau poate doar cu teama că, dacă ar fi venit să vă vorbească faţă către faţă, v-ar fi putut părea aşa... Eu aşa am simţit, poate mă înşel... Poate că simt aşa pentru că ştiu pe propria-mi piele cum sentimentele bune şi frumoase te fac uneori să devii imbecil sau insipid în preajma unui om pe care îl preţuieşti, cu atît mai mult cu cît acesta stă în compania unor oameni inteligenţi, spirituali, care au exerciţiul spontaneităţii. 

Aşa încît, dacă vi se pare potrivit, îndrăznesc să vă rog să faceţi un gest de suflet pentru doamna aceea. Şi îmi cer iertare dacă v-am tulburat în vreun fel sau altul cu rîndurile acestea.    

Cu toată consideraţia,  
Simona Vlad, cititor dilematic  
simonavlad.writing@yahoo.com 

Fiţi liniştită, m-aţi tulburat căci – oricît v-aţi străduit – nu aţi reuşit în textul dvs. să nu mă bănuiţi că aş fi tratat, cu lejeritate amuzată, declaraţia patetică a acelei doamne. Adevărul este că – din atît cît am putut desluşi în rumoarea şi aplauzele sălii – am fost covîrşit de emoţie; nu primeşti asemenea laudă senin şi ferice – se opun, dacă vreţi să mă credeţi, pudoarea şi rigorile ei.  

Cu o stîngăcie de care sînt conştient – am apelat la humor, soluţie, recunosc, nu o dată discutabilă. La sfîrşitul reuniunii, face to face, între patru ochi, i-am mulţumit doamnei, cît mai discret în emoţie, incapabil de flaterie şi galanterie, panicat de presiunile pudorii ostile dintotdeauna oricărei ostentaţii. Să fi fost prea laconic sau – cum o scrieţi cu dură exactitate – „insipid şi imbecil“...? Să-mi fi dezamăgit cititoarea intimidant de fidelă – aşa cum presupuneţi cu o îngrijorare nu de fiecare zi?  

V-am urmat sfatul şi sper ca doamna necunoscută, citindu-ne schimbul de scrisori, să ne dea un semn de înţelegere.  

Vă rămîn recunoscător pentru sensibilitatea cu care (mi)-aţi tratat această complicată „problemă de inimă“, care are calitatea de a nu sta pe capul multora.

Mai multe