Copilul meu nu-i premiant
Sîntem o familie normală. Avem studii superioare, am fost premianţi şi olimpici amîndoi (eu mai puţin, doar la partea umană, soţul – universal), deci consider că pot vorbi pertinent.
Am urmat „cursul vieţii“ şi am primit în dar primul copil. Crescînd, a venit şi vremea grădiniţei, cea cu două educatoare. La una plîngea copilul, la cealaltă plîngeam noi, părinţii. Apoi, firesc, conform „cursului vieţii“ – şcoala. Aici facem o haltă mai mare. A început cu clasa I. Am înţeles cu toţii că doamna învăţătoare nu e mamă, ne-am chinuit să pricepem considerentele psihologice referitoare la metodele de premiere sau la purtatul/nepurtatul uniformei... Vremea trecea oricum şi dilema vieţii mele începuse să apară: în clasa I, cînd toată lumea primeşte în general „foarte bine“ peste tot şi doar prea slab să fii să iei alt calificativ, fii-mea avea şi „bine“; şi nu unul, ci chiar vreo trei sau patru. Ba chiar un „insuficient“ la nu-ştiu-ce, unde purtase un dosar („portofoliu“!) în ghiozdan trei luni şi îl uitase exact în ziua cu notarea! A fost prima nedreptate simţită de copil, pe care a încercat s-o exprime. Iar noi: nu, că e vina ta, nu trebuia să uiţi, atîta treabă ai, ghinion etc. Reacţii de părinţi normali şi premianţi, pe vremuri. Şi aşa a venit şi primul „mami, nu-mi place la şcoală!“ Răspunsul nostru? „Prostii! Învaţă, că...“
La gimnaziu, totul a luat-o razna destul de repede, faţă de ritmul molcom cu care ne obişnuiserăm deja. În primul rînd, crescuse copilul şi gîndea (gîndea!) singur, nu ne mai puteam ascunde comentariile şi nemulţumirile care începuseră să apară cu privire la sistemul de învăţămînt, deoarece le percepea şi fără să le audă de la noi.
...Şi acel obsedant „mami, nu mai vreau la şcoală!“...
Pe scurt: mate nu prea fac că s-au ales cu proful de mate diriginte (de unde intrarea în sistemul de meditaţii, care nu face obiectul acestei scrieri). Istorie: se dictează şi se umple tabla, se umplu pagini întregi de caiet, cu date şi războaie care trebuie memorate pînă la lecţia următoare, şi apoi uitate. Geografie – aici predă directoarea, care lipseşte frecvent, dar îi poate chema cu o oră mai devreme într-o zi cu şase ore, oră la care să nu vină în final, pentru că a avut consiliu (de care nu ştia?). Muzică: atunci cînd ştii că un elev nu are voce, îl umileşti să cînte în faţa clasei, ani de zile, excluzîndu-i nota 10 şi motivînd că şi la mate, dacă n-ai talent, nu iei 10??? Păi, la mate, dacă ai creier şi faci meditaţii, poţi lua 10, dar nu poţi să devii „cu voce“ nici după un milion de lecţii de canto! Aşa cred eu, cel puţin, şi faza cu matematica şi meditaţiile a fost deja dovedită. Franceza: intri tu, profesor, la prima oră din an şi, în loc de „bună-ziua, să facem cunoştinţă“ – că eşti nouă –, îi ameninţi că le dai 2 dacă nu-ştiu-ce. Religie: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă. Desen: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă, în termeni care n-au nici o legătură cu nivelul clasei respective. Sport. Aţi mai pomenit să nu-i placă ora de sport cuiva? Ei bine, da – copilului meu. Stai tu, profesor, pe margine, de vorbă cu celălalt profesor şi le arunci cîte o minge pe grupe de fete şi băieţi – jucaţi-vă volei şi fotbal, că noi vorbim. Nu orice copil e cîine, să fugă după os. Nu orice copil e turmă. Română: aici e mai complicat, nu că nu ar fi o profesoară bună, dar e un specimen ciudat, faţă de care nu prea ştii ce să simţi cînd nu simţi frică. Faptele ar fi că vine la jumătatea orei, uneori nu predă, dă tone de teste pe care nu le mai aduce nici anul următor şi alte tone de teme pe care, în condiţiile în care ieşi la ora 18,50 şi a doua zi intri la 11,00, trebuie să le faci, dintr-o culegere de 1 kg, indiferent ce materii mai ai în ziua respectivă. Chimie: intri tu, profesor, în clasă, şi le dai de lucru cinci minute, că ai de vorbit la telefon. Şi nu o oră faci asta, nici două, ci îţi faci un obicei, că merge. Etc. etc. Cursul vieţii fiicei mele a devenit vădit: dictare, memorare, turmă. În şapte ani de şcoală nu a întrebat-o nimeni, niciodată, indiferent la ce materie, ce crede ea despre absolut orice ar putea crede cineva ceva.
Toate lucrurile pe care le-am scris şi multe altele au fost înţelese şi de ea – sau mai degrabă ea le-a înţeles înaintea mea, numai că nu ştia să le înşiruiască şi să le dea un nume, şi astfel s-a spulberat dilema mea obsedantă cu copilul care nu e premiant. Nu am un copil premiant pentru că mi-a dat Dumnezeu mult mai mult, mi-a dat un copil care simte, intuieşte, gîndeşte, suferă, trăieşte şi e mai sensibil decît ar fi cazul, de multe ori.
Acum, ştiu că nu e vina mea, nici vina fratelui ei, nici a ei înseşi că nu e premiantă, nici măcar a sistemului în sine („sistemul“ e o noţiune, e abstract; oamenii din el nu sînt abstracţi). Marele premiu l-a luat neschingiuindu-şi sufletul orbeşte şi avînd acordul nostru pentru asta. Premiul final, cel de excelenţă, ar consta în a găsi puterea să accepte cu seninătate „cursul vieţii“, dar e încă mică pentru asta. Cine ştie ce „curs al vieţii“ o nimeri şi în liceu!
Şi, ca final, poate vă întrebaţi cum e cu fratele, acum că m-am eliberat de complexe şi sînt gata să accept orice abordare a trecerii prin sistemul de învăţămînt: ei bine, nu ştiu încă dacă va fi premiant sau nu, pentru că e în clasa 0 şi nu primeşte calificative. Dar el ştie deja cîteva lucruri: că poţi lipsi fără să pierzi nimic, că îţi poţi face temele şi în clasă şi că la teste se poate copia. E un început.