Copil pe oliţă

Dacă s-ar organiza vreodată un concurs de embleme, pentru a găsi și educației, așa cum au alte abstracțiuni precum justiția, pacea etc., o reprezentare concretă sugestivă, eu știu ce aș alege. Lancea lui Zeus, tridentul lui Poseidon, nicovala lui Hefaistos, aripile lui Hermes, măslinul Atenei – nici unul nu se potrivește. Nici măcar lira sau laurii lui Apollo, deja adjudecate. Nu-mi plac nici albina cea harnică, vulpea cea șireată, bufnița cea înțeleaptă sau ariciul cel atoateștiutor. N-aș alege nici vreunul din însemnele cititului sau ale scrisului: sulul de pergament, cartea, călimara, pana, stiloul sau mai actualele iPhone sau laptop. Nici simbolurile academice, tichia și roba pe care le îmbracă universitarii la ocazii festive, nu-mi sînt pe plac. 

Pentru mine, emblema sugestivă a educației e un copil pe oliță. Asta pentru a nu uita că ceea ce contează în primul rînd nu sînt educatorii, ci „educabilii“; și, dacă se poate, că ar fi de dorit să privim educația ca pe un drum, nu ca pe o destinație. Iar pentru mine acesta e începutul de drum.

Am ales această imagine pentru a ne reaminti totodată ceea ce tindem atît de lesne să ignorăm: că în educație nu e vorba despre acumulare de cunoștințe, formare de deprinderi și atitudini, integrare socială și forță de muncă, ci este vorba, pur și simplu, despre viață. Ne impresionează profund cîte un reportaj despre cazuri excepționale de copii uitați în junglă care, după ce au supraviețuit miraculos ani de zile între animale, nu mai pot fi readuși complet la umanitate, oricît sprijin li s-ar acorda. De miile și miile de semianalfabeți ieșiți chiar sub nasul nostru de pe băncile școlii ca să-și poarte în cîrcă semiviețile lipsite de orizont abia de ne pasă. Aș alege ca emblemă a educației un copil pe oliță ca să ne reamintească nu doar de sensul vital al întreprinderii la care concură părinți și profesori, grădinițe, școli și universități, ci și de fragilitatea acesteia. Uitați-vă la un copil așezat pe oliță. Pare că habar n are de ce a fost pus acolo, moșmondind vreun deget de la picior sau căutînd să apuce vreun obiect din preajmă, avînd însă totodată înscrisă pe chip seriozitatea celui ce așteaptă ca din măruntaie să se iște un eveniment incontrolabil și crucial. 

Văd în această imagine, oricît de caraghios vi s-ar părea, ingenuitatea și neliniștea ce însoțesc întreg parcursul educației, de la vîrsta cea mai fragedă pînă tîrziu la maturitate. Văd ingenuitatea și neliniștea copilului, apoi a tînărului în sala de examen, cu foaia albă de hîrtie dinainte, căutîndu-și drumul către primele cuvinte. Văd emoțiile serbărilor școlare, cu diplome și coronițe, ca și pe cele ale momentului în care comisia de doctorat își rostește „verdictul“. Știu că, dacă se va organiza vreodată un concurs de embleme pe tema educației, propunerea mea n-are nici o șansă să urce pe podium. Blasfemie! Pedagogie și scatofilie! Îmi imaginez deja reacțiile contrariate sau amuzate ale membrilor juriului. Unii se vor gîndi poate că au de-a face cu cineva îndopat cu lecturi psihanalitice, freudiene sau kleiniene. Nu e cazul. Alții vor chicoti că emblema s-ar potrivi mai degrabă toaletelor publice. Alții se vor indigna de conotațiile imunde asociate unei teme atît de elevate. Cît timp nu vor vrea să mă trimită pe mine la psihanalist, n-au decît. 

Uitați-vă cu atenție la un copil așezat pe oliță și dup-aia mai vorbim. 

P.S. S-ar putea zice că alegerea mea a fost influențată de teoriile psiho-pedagogice recente, care insistă pe importanța deosebită ce ar trebui acordată educației timpurii, încă de la creșă. Fie și-așa, dar a fost, trebuie s-o spun, fără intenție. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.