Copiii atomici
Povestea a început în 2006, cînd Andreea şi Alexandru erau elevi. Ea într-a IX-a, el într-a XII-a. Într-o zi, s-au trezit cu ambiţia de a face, în oraşul lor, unde nu se întîmpla nimic, un festival de teatru pentru liceeni. Dar nu aşa, ceva cu turism cultural postcomunist, cu elevi plictisiţi, cicăliţi de profesori resemnaţi, să joace într-un Apus de soare sau într-un Vlaicu Vodă, pentru cheltuit un praf de bani de pe toba pionierească a Ministerului Educaţiei. Cei doi elevi din oraşul ars de soarele Cîmpiei Române doreau cu orice chip să facă ceva care nu semăna deloc cu moravurile culturale ale patriei. Pe de altă parte, Alexandria, reşedinţa legendarului judeţ Teleorman, nu era tocmai Tărîmul Făgăduinţei, pentru doi juni care erau hotărîţi să facă schimbări esenţiale în mersul Lumii. În oraşul lor, nu numai că nu exista teatru, dar ultima trupă profesionistă trecuse pe acolo, în turneu, pe vremea cînd Ceauşescu era în plină formă sportivă. Iar ultima sală de cinema îşi dăduse duhul, după o lungă şi grea suferinţă, în ultimii ani de mandat ai sinergiei faptelor care zîmbeau relaxat, spre o Românie tot mai plictisită de căutarea unei explicaţii pentru lungul vis urît prin care trecuse.
În atmosfera asta de entuziasm cultural şi susţinere pînă în pînzele albe a tinerei generaţii deprimate, Andreea şi Alexandru au făcut o modificare esenţială în vitrina cu trofee comportamentale ale vremii lor. Au înlocuit Tupeul cu Curajul. Au pus mîna pe un telefon şi l-au sunat pe Marcel Iureş. L-au convins că poate să aibă încredere în ei şi că ceea ce vor să facă merita toată susţinerea. Şi tot aşa, din birou în birou, din zîmbet larg către autorităţi în zîmbet larg către sponsori, povestea festivalului a prins formă şi miez. I-au zis Festivalul de Teatru Tînăr „Ideo Ideis“. Şi pe o bucăţică din suprafaţa Alexandriei, s-a făcut Europa. Şi Primăvară. Marcel Iureş le-a spus „copiii atomici“.
Am văzut la „Ideo Ideis“ spectacole tulburătoare, ale unor trupe de elevi de prin toată ţara. E foarte greu de înţeles sau de acceptat, aşa, la o simplă poveste, la o relatare, că nişte puştani pot face spectacole de teatru care te emoţionează profund. Prima reacţie e să spui că emoţia poate veni din faptul că nişte adolescenţi au atît de mult talent şi entuziasm, încît senzaţia devine cumva contagioasă. Dar nu e doar atît. Unele dintre spectacolele pe care le-am văzut la Alexandria sînt momente de valoare pură. Sînt clipe de teatru necontaminat de maladiile meseriei, dar nici de universul de inspiraţie, de imaginarul sau de limitările scenei profesioniste. Da, se poate spune că e absolut normal. Că jocul puştimii e firesc să aibă prospeţime şi imaginaţie debordantă. Că ăsta e farmecul discret al teatrului de amatori şi că e un fenomen normal al antecamerei scenei profesioniste. Însă emoţia pe care nu reuşesc să o relatez aici vine din nişte spectacole care sînt atît de articulate, de coerente şi de profund memorabile, încît ai senzaţia incredibil de clară că te afli în preajma rădăcinilor adînci ale acestei arte.
La Alexandria, în urma unui proces de selecţie foarte limpede argumentat, vin trupe din toată ţara. Unele sînt grupuri de tineri care se exprimă, pur şi simplu, aşa cum simt. Îşi aleg sau îşi scriu textele, îşi construiesc decoruri, aleg muzici şi fac regia spectacolelor. Alte trupe sînt coordonate de studenţi la actorie sau la regie, foşti membri ai trupelor în care au jucat pînă la plecarea la facultate, după cum există şi grupuri coordonate de actori profesionişti. Bineînţeles, se întîmplă ca, uneori, bolile profesionale ale scenei, frustrările, neîmplinirile, nostalgiile maturilor să pătrundă foarte repede şi să marcheze profund chipurile spectacolelor pe care tinerii le propun pentru întîlnirea anuală de la Alexandria. Dar, dincolo de riscurile inerente ale plecării pe drumul unui spectacol de teatru, lumea acestui festival, momentele de emoţie, cortegiul de amănunte memorabile fac din întîmplarea asta un fenomen fascinant. Dacă mai pui la socoteală şi zilele în care cei admişi, în urma procesului de selecţie, participă la ateliere şi la seminarii teatrale, se conturează imaginea unei veritabile instituţii de educaţie alternativă.
Se ştie, procesul de uzură a unei echipe, în România, e foarte rapid. La acest fapt se adaugă şi ratele, foarte mari, de confiscare, de obosire, de plafonare a proiectelor care, iniţial, promit enorm. Puţini trec de faza romantică a iniţiativelor şi foarte puţini supravieţuiesc nealteraţi de propriile succese ale primilor paşi. Iar obsesiile tradiţionale că, la noi, lucrurile se strică foarte repede, sau că minunea ţine doar trei zile, conduc suveran felul nostru de a vedea lumea. E foarte greu să „ţii steagul“ în condiţiile astea, iar romanticii şi entuziaştii de ieri devin fundamentaliştii şi deprimaţii de mîine. Cei care depăşesc metehnele felului nostru de a fi, piedicile sau indiferenţa sistemului pe care ni l-am construit sînt puţini. Dar există.
Ediţia din acest an a Festivalului „Ideo Ideis“ s-a încheiat săptămîna trecută. Fenomenul a împlinit cinci ani şi a rămas o idee seducător de frumoasă, rodul pasiunii unor tineri care n-au chef să urmeze modelul tradiţional al jocului filozofic cu eşecul. În mod paradoxal pentru unii, dar foarte normal pentru alţii, singura şansă a păstrării sîmburelui de adevăr al acestui proiect e evoluţia spre instituţie. O instituţie care înseamnă perfecţionarea mecanismelor de a ţine în viaţă ideea şi de a o continua, nu autoclasicizarea sau intrarea în ordinea instituţiilor de la noi. Unii s-ar grăbi să spună că aşa moare puritatea, alţii, dimpotrivă, că numai aşa poate trăi, altfel decît într-o pagină de dicţionar. Însă pentru asta, copiii atomici au nevoie de susţinere. Au nevoie de a fi băgaţi în seamă şi de a fi luaţi mult mai în serios decît au fost luaţi pînă acum. Fenomenul ăsta trebuie ajutat să funcţioneze mai departe, nu doar să supravieţuiască.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.