Contextul sfîrşitului lumii (II)
„Îngerul puternic“ din capitolul 10 al Apocalipsei pare conceput după chipul și asemănarea Colosului din Rodos (desigur, în dialog, ca de aproape fiecare dată, cu Vechiul Testament, aici cu viziunea lui Daniel 12:5-7). Colosul a fost în picioare doar în secolul III î.Hr., dar în vremea lui Ioan știm că încă se puteau admira fragmente din el. În orice caz, picioarele de bronz („stîlpi de foc“, 10:1) au rezistat mult timp pe promontoriul lor din Rodos („piciorul drept pe mare, piciorul stîng pe pămînt“, 10:2), la nici 300 km de Patmos. Îngerul ce ridică „mîna dreaptă spre cer“ (10: 5) imită poate statuia care ridica o torță, iar notația „fața lui ca soarele“ (10:1) pare normală de vreme ce colosul îl reprezenta pe Helios.
Pe de altă parte, imaginile de sfîrșit de lume propuse de Ioan în 8:7-12 sînt de apropiat de descrierile mult circulate în antichitate (încorporate eschatologic și în Oracolele sibiline) ale erupției Vezuviului, ce avusese loc cu nici 15 ani înainte. Nu numai că un munte în flăcări „s-a prăbușit în mare“, dar tot episodul este prefațat la Ioan de îngerul care trîmbițează, în buna tradiție a prodigiilor antice (de fapt, și istoricii păgîni ca Dio Cassius, 66. 23.1, spun că în timpul erupției Vezuviului s-a auzit o trîmbiță). Viziunea continuă cu caii monstruoși din 9:17-19, cai care scuipă foc, au cap de leu și cozi de șarpe. Monștrii care scuipă foc sînt mult mai rari în tradiția iudaică decît în cea greco-romană, iar aici e probabil că Ioan se inspiră din iconografia de neuitat, și foarte populară, a Himerei, combinație capră/leu/șarpe, care, bineînțeles, aruncă flăcări. Confruntarea cu balaurul din capitolul 12 descrie practic mitul lui Python, care o urmărește pe Leto pentru a o ucide înainte ca ea să-l nască pe Apollo; mitul e bogat atestat în arta greacă a Asiei mici, la fel ca și alte confruntări similare, cunoscute fără îndoială de Ioan (de pildă, între Perseu și monstrul marin care o amenință pe Andromeda).
Scriam săptămîna trecută despre teroarea inspirată de statuia colosală din Efes a lui Domițian, omul care cerea onoruri divine, statuie cu siguranță demonizată de creștini drept o imagine a fiarei. Teroarea poate fi răspîndită și prin statui mult mai mici, dar puternice simbolic. În multe muzee din Turcia (Selçuk, Sardis, Adana…) se găsesc busturi de marmură ale unor oficiali (agonoteți) care organizau festivaluri în onoarea unor divinități, și care adesea erau simultan și preoți ai cultului imperial, purtînd coroane cu busturi ale unor împărați divinizați. Sînt coroane bizare, cu 10-12 busturi de cam 5 cm înălțime, destul de personalizate. Vederea unei asemenea coroane multiblasfemice trebuie să fi fost insuportabilă congregației creștine din – să zicem – Efes, oraș cu siguranță cunoscut de Ioan Teologul și unde poate văzuse, pe scurt, „icoana fiarei“ (13:14) și în mic, și în mare.
O explicație evidentă pentru pasaje cum este 13:16 („și a făcut [fiara] ca toți… să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte“) nu știu. Un pasaj relevant ar putea fi găsit în cartea a treia a Macabeilor (2:24), referitor la Ptolemeu Philopator, care i-a obligat cîndva pe evreii din Egipt să fie marcați, cu fierul roșu, cu frunza de iederă a lui Dionysos. Ioan pare în orice caz să aibă în vedere un obicei păgîn de a tatua sau marca în alt fel inițiații într-o anumită religie. În mithraism există oarece indicații (dar numai de la Tertullian) că se marcau frunțile adepților. Tînărul împărat Hostilian apare în toate portretele sale păstrate (de exemplu, pe sarcofagul Ludovisi de la Palazzo Altemps, în Roma) cu fruntea marcată cu un X – să fi fost el inițiat în mithraism, marele și demonizatul concurent al creștinismului timpuriu? Ce e clar e că ideea marcajului era, din motive religioase, profund respingătoare pentru Ioan. Legat de mithraism trebuie să repet totuși că la Ioan se simte atitudinea ambivalentă a creștinismului timpuriu față de alte religii, al căror conținut îl condamnă violent, dar ale căror forme exterioare (ceremonial, iconografie, organizare etc.) îi pot servi drept inspirație. În 1:13, de pildă, Hristos apare, neobișnuit, „încins la piept cu un brîu de aur“, ca Mithra în unele fresce, iar în jurul scaunului de domnie din cer, dînd slavă, se află „făpturi pline de ochi dinainte și dinapoi“ (4:6), ai căror ochi sînt probabil o metaforă pentru stele, precum cele care îl acoperă adesea pe același Mithra (și care, în paranteză, au cîte șase aripi, ca pe sigiliile cilindrice și scarabeii orientali). E doar o speculație, data și locul redactării făcînd contactul lui Ioan cu arta mithraică improbabil, dar nici alte interpretări nu sînt mult mai plauzibile. Una peste alta, eclecticismul e clar, fiindcă tot în jurul scaunului de domnie sînt și 24 de bătrîni (4:4), poate lictorii lui Domițian, cel care ridicase numărul lor de la 12 la 24.
În general, cum s-a spus, liturghia cerească din Apocalipsa 4:8-11 nici nu pare să reflecte liturghia creștină, ci mai degrabă ceremonialul de curte roman (inclusiv imnurile), pe un fundal veterotestamentar și cu o topografie de teatru grec.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons