Contextul sfîrşitului lumii (I)
În imaginile din cartea Apocalipsei se vede, în filigran, iconografia lumii clasice. Mai mult, unele din ele sînt mai ușor explicabile prin influența culturii vizuale greco-romane decît prin orice referințe iudaice sau creștine. Sigur că în nici unul din exemplele la care mă limitez acum (și săptămîna următoare) nu este absolut sigur că autorul reacționează în mod specific la un anumit monument antic. Dar cum exemplele astea sînt prea multe, e clar că în laboratorul minții acestui vizionar, Ioan Teologul – altul decît Ioan Evanghelistul –, se folosesc din plin și ingrediente păgîne. Lucru normal, pentru că, departe de a fi un simplu scriitor psihedelic, Ioan a avut darul de a instrumenta religios o sumă de teme mari ale timpului. Chiar dacă nu era vorbitor nativ de greacă, ci de aramaică sau chiar ebraică, el va fi fost inevitabil expus culturii greco-romane atît în Palestina elenizată, cît și (mai ales) în provincia romană Asia, azi vestul Turciei, în care s-a refugiat probabil după prima revoltă a evreilor împotriva stăpînirii romane (66-73 d.Hr.). Pînă și insula Patmos, unde a fost exilat de autoritățile romane, era, tehnic, un teritoriu al orașului Milet.
Apocalipsa e un text creștin prin excelență vizual, dar scris într un moment în care încă nu se poate vorbi de o iconografie creștină. Autorul lui crește probabil imersat în arta iudeo-elenă a Herodienilor, dar, hrănit apoi cu imagini din extraordinarul repertoriu al lumii păgîne, le adaptează adesea pentru viziunile sale, fie monstruoase, fie de glorie epifanică. De pildă, imaginea lui Hristos ca purtător al cheilor morții și ale iadului (1:18) e probabil contaminată cu concepția elenistică a zeiței Hekate, purtătoare a cheilor lumii de dincolo, Hades, concepție ilustrată de multe monumente pe care Ioan le putea vedea în primul secol al erei creștine pe coasta anatoliană. Iar dacă ar fi să raționalizăm cei patru cavaleri ai apocalipsei, ar trebui probabil să îi concepem ca pe armata parților, mereu amenințătoare, a căror cavalerie zdrobise armata lui Crassus cu un secol și jumătate înainte într-o înfrîngere de proporții mitologice. De altfel, și ceva mai jos în text, invazia lăcustelor (cu „păr de femeie“, asemănătoare unor „cai pregătiți de luptă“, 9:7-8) pare din nou calchiată după cavaleria în armură (cataphractarii) a parților, al căror păr lung era „barbar“.
Monumentele antice descoperite în orașele din Asia romană, orașe cărora li se adresează Hristos prin Ioan, fac și ele ca textul să apară în cu totul altă lumină. În Efes, de pildă, unde Ioan Teologul poate să-l fi vizitat pe Ioan Evanghelistul, se ridică în anii redactării Apocalipsei un mare templu dedicat adorării împăratului roman ca zeu, cu alte cuvinte cultului imperial. Că e vorba de cultul lui Domițian e confirmat de descoperirea în 1960 a unor fragmente dintr-o statuie de 7 m înălțime a acestui împărat – capul și un antebraț (le puteți vedea la muzeul din Selçuk, care ține în depozit și un deget de la piciorul acestei statui). Prezența unei asemenea statui colosale, a unui om care își spune dominus et deus, are preoțime și templu pentru propriul său cult, trebuie să fi părut cu totul monstruoasă comunității creștine din Efes, chiar dacă Domițian nu pare să-i fi persecutat pe creștini. Cum să nu ne gîndim că statuia asta are o legătură cu anxietățile eschatologice ale lui Ioan? Un templu încă mai celebru din Efes, o minune a lumii antice, era templul lui Artemis, cu o ușă specială chiar în fronton, folosită pentru epifania rituală a zeiței, de care va fi știut prea bine toată lumea din zonă, inclusiv în Patmos, la 100 km distanță. Găsim o aluzie la asta în 3:20 („stau la ușă și bat“…)? Aici ar fi vorba, evident, de un mecanism opus – de transfer, de apropiere de un model prestigios, iar nu de distanțare și demonizare.
În 2:13, „scaunul de domnie al Satanei“ este localizat de Ioan în Pergam, și e probabil ca în spatele acestei imagini să se ascundă un alt templu al lui Augustus divinizat și al zeiței Roma (templu de care știm doar din surse scrise). Posibil e să fie vorba și de marele altar elenistic, decorat cu o superbă și înfricoșătoare gigantomahie, ridicat de Eumenes al II-lea și aflat azi la Pergamonmuseum în Berlin. Celor din Pergam care vor împlini dorința Domnului li se va da, spune mai departe textul, „o pietricică albă“ (2:17), adică, în tradiția păgînă, un vot favorabil, de achitare, dacă nu cumva trebuie să vedem aici o amuletă. Numeroase amulete magice creștine (sună paradoxal) au fost descoperite în săpături arheologice, chiar dacă un pic mai tîrzii decît data de redactare a apocalipsei noastre.
În fine, pe marginea mesajului transmis îngerului bisericii din Laodiceea („ești căldicel – nici fierbinte, nici rece“… 3:15) se poate face un comentariu mult mai prozaic. Ruinele apeductului din Laodiceea sînt cercetate și se știe din sursele scrise că apa ce ajungea în oraș era călduță, adică nici fierbinte, cu proprietăți terapeutice, precum cea din Hierapolis, dar nici rece și curată ca aceea din Colossae. Interpretare de un reducționism ridicol a unui mesaj esențialmente moralizator? Prefer să spun că e un tip de contextualizare care ne face să apreciem mai mult geniul lui Ioan de a ridica mici detalii lumești la un rang de generalitate izbitoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons