Constantin Hamangiu, Matei G. Nicolau: Dreptul roman

8 februarie 2023   TÎLC SHOW

Centrul pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă, din cadrul Facultății de Drept a Universității din București, a inițiat colecția „Eunomia“, în colaborare cu trei edituri: Universul Juridic, Hamangiu și Solomon. Ultima apariție editorială din această colecție, sub îngrijirea lui Alin-Gabriel Oprea, este Dreptul roman de Constantin Hamangiu și Matei G. Nicolau. Prima ediție a acestei lucrări, publicată în anul 1930, a rămas puțin cunoscută chiar și specialiștilor, deși în lumea dreptului Constantin Hamangiu este un nume de referință. Consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție în perioada interbelică, inițiator al sistematizării și publicării legislației române, începînd din perioada pravilelor și pînă în anul 1943, coautor, împreună cu Nicolae Georgean, al unei opere monumentale, în nouă volume, de comentarii și adnotări ale Codului Civil din 1864, coautor, împreună cu Ion Rosetti-Bălănescu și Constantin Băicoianu, al unui tratat de drept civil, în trei volume, care poate fi consultat și astăzi, nu numai din interes istoric, ci și cu folos practic, Constantin Hamangiu a fost uitat ca autor de drept roman. Volumul republicat recent chiar de editura care îi poartă numele, întemeiată și condusă de Doru Pădurariu cu multă dragoste față de cartea juridică și desăvîrșită competență profesională, pune în lumină calitatea lui Constantin Hamangiu de cercetător al dreptului roman și-l dezvăluie pe Matei G. Nicolau, diplomat al Școlii de Înalte Studii a Sorbonei și laureat al Institutului Franței care, deși nu a avut șansa unei vieți îndelungate, a avut totuși timp să scrie împreună cu mentorul său un excelent manual de drept roman, rămas, din păcate, neterminat. Lectura este utilă nu doar pentru juriști, ci și pentru toți cei interesați de evoluția ideilor și a instituțiilor care alcătuiesc coloana vertebrală a sistemului juridic european.

Una dintre cele mai importante idei care explică, în bună măsură, longevitatea de peste două milenii a acestui sistem juridic, este interdependența dintre precedentele judiciare și dimensiunea normativă. Această interdependență a devenit vizibilă nu doar în perioada modernă, cum se crede uneori, ci chiar din etapele parcurse de jurisprudență în vremea romanilor. Dacă astăzi termenul jurisprudență desemnează cazuistica diverselor instanțe de judecată, în contextul dreptului roman termenul desemna răspunsurile date de cunoscătorii dreptului, adică de jurisconsulți, la solicitările de clarificare din partea magistraților. Responsa prudentium, adică clarificările juridice făcute de jurisconsulți, aveau inițial, în regimul republican, doar o valoare consultativă. În această etapă, contribuția pretorilor, exercitînd dreptul de a emite edicte, prin care au promovat mereu soluții noi, adecvate nevoilor practice, a prevalat asupra contribuției jurisconsulților la evoluția dreptului roman. Echilibrul dintre rolul magistraților, în primul rînd al pretorilor, și cel al jurisconsulților a fost realizat de împăratul Augustus, care a acordat unora dintre jurisconsulți ius publice respondendi, adică dreptul de a da consultații în numele său. Fiecare jurisconsult care avea acest drept trebuia să aplice sigiliul propriu pe consultațiile acordate, drept garanție de autenticitate. Judecătorul care primea o asemenea consultație își păstra libertatea de a aprecia și de a stabili faptele, dar trebuia să respecte dezlegările de drept date de jurisconsult. Ulterior, aceste soluții juridice au fost aplicate și în alte cazuri asemănătoare, dobîndind astfel treptat o valoare normativă. Întrucît existau, în mod firesc, contradicții între opiniile diferiților jurisconsulți în legătură cu aceeași problemă de drept,  împăratul Hadrian a stabilit – după cum se spune într-un text al lui Gaius, e adevărat interpretabil – că opiniile concordante ale jurisconsulților au putere de lege, iar în caz de divergență judecătorul era liber să o aleagă pe aceea pe care o considera mai potrivită în cazul dedus judecății. Tot în timpul lui Hadrian, jurisconsultul Salvius Iulianus a reușit o adevărată codificare  a edictului pretorian, cu scopul de a asigura coerența juridică în cadrul Imperiului, ale cărui limite teritoriale erau mult mai largi decît cele ale Republicii. Cum soarta este de multe ori ironică, Salvius Iulianus, reprezentant al școlii sabiniene, care dorea să conserve tradiția soluțiilor de speță, a primit misiunea codificării, mai potrivită pentru proculieni, adepți ai sistematizării și generalizării.

S-a realizat astfel, din inițiativa lui Hadrian, o dublă dimensiune normativă a dreptului roman, jurisconsulții și pretorii pierzînd în mare parte rolul lor inovator. Un nou moment în acest proces a fost Legea citațiunilor, adoptată de împărații Theodosiu al II-lea și Valentinian al III-lea, în anul 426. Din acest moment, singurii jurisconsulți care puteau fi citați, cu putere de lege, în fața instanțelor erau Papinian, Ulpian, Modestin și Gaius. Ceilalți jurisconsulți puteau fi invocați numai în mod indirect, adică dacă erau citați de aceștia. Desigur, cea mai importantă operă de codificare a dreptului roman a fost realizată de Iustinian, în Corpus iuris civilis, cuprinzînd Pandectele sau Digestele, adică o sinteză a opiniilor jurisconsulților, Instituțiunile, un manual de drept, în care se regăsește în bună măsură cel al lui Gaius, și Codul, adunînd constituțiunile imperiale (actele emise de împărați), unele dintre acestea deja integrate în cele trei coduri preiustiniene: Codul Gregorianus, Codul Hermogenianus și Codul TheodosianNovelele sînt constituțiunile emise de Iustinian și de succesorii săi, după adoptarea Codului; acestea au fost păstrate în colecția realizată de Tiberiu al II-lea, considerată ca ultima parte din Corpus iuris civilis.

Toți cei care au întreprins aceste opere de codificare a dreptului roman au crezut, cu trufie, că realizează o „eternizare” a normelor juridice, înlăturînd contradicțiile și neconcordanțele dintre acestea. Nici o codificare nu a reușit însă să „înghețe” dreptul pozitiv într-un anumit moment. Evoluția dreptului pozitiv este neîntreruptă pentru că viața se schimbă în permanență. Ceea ce se păstrează în dreptul pozitiv sînt constantele, ca expresie a dreptului natural. Acestea asigură continuitatea ideii de justiție și a spiritului de dreptate.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Mai multe