Consideraţii frivole despre nişte bile

În zilele de 29 şi 30 aprilie, 1 şi 2 mai 2011 – cînd imensa majoritate a omenirii urmărea, fără să se suspecteze de schizo, nunta regală de la Londra, beatificarea Papei Ioan Paul şi asasinarea lui Bin Laden în Pakistan –, am făcut parte din acea minoritate (vinovată sau nu?) care-şi permitea să se concentreze, fără să-i pese de frivolitatea nonconformismului ei, pe finala Mondialului de snooker de la Sheffield, dintre scoţianul John Higgins şi londonezul Judd Trump.

Higgins, la 40 şi ceva de ani, fusese de trei ori campion mondial, Trump, la doar 21, era pentru prima oară într-o finală la acest nivel. Cota lui la pariuri era de 80/1. Higgins semăna oarecum cu Jack Lemmon hibridizat cu Harry Langdon. Trump venea din free cinema-ul englez, dintre acei tinerei urîţi, cu o mutră asimetrică, şuie, iradiind o inteligenţă imediat ataşantă. Higgins – hotărît – emana antipatia invincibilităţii,  a campionului care „le pune cu mîna“. Snooker-ul – pe româneşte şi fără mult savantlîc – e sportul în care perfecţiunea e atunci cînd-zici-că-le-pune-cu-mîna. Higgins era din categoria asta enervant de înaltă. Trump – numit de toată lumea Judd, semnul precis de simpatie spontană şi temeinică – se gîndea nu atît la perfecţiune cît la spectacolul loviturilor aiuritoare, incredibile, de o îndrăzneală extraordinară; sînt extravaganţele talentului.

Sigur că ţineam cu el, dar – fără nici o plăcere – i-am spus şi dlui Nicolae Manolescu, şi dlui Livius Ciocârlie (pasionaţi tenaci ai snooker-ului) că va învinge Higgins, va învinge clasicul, va învinge mai mult ca perfectul, şi nu viitorul; ambasadorul României la Unesco mi-a strigat, de la Paris, într-unul din acele momente muzicale cînd viaţa, precum Gorică Pirgu, are şi ea „părţile ei“: „să nu-l văd, are un noroc îngrozitor!“.

Într-adevăr, problema meta a acestei finale a fost norocul şi deci ghinionul celor doi. Higgins avea atîta noroc încît clipa cea mai intensă a celor două zile de joc a fost atinsă cînd un spectator din sală a izbucnit furios împotriva scoţianului şi imediat a fost evacuat (snooker-ul nu e fotbal, nimeni nu zice pîs cît timp omul se concentrează). „N-am nimic cu el, m-a exasperat norocul lui“ – s-a explicat scandalagiul, disociind pedestru. E una din exasperările majore ale vremii noastre – norocul unora, „bulanul“, cum i se zice ordinar, din lojă pînă la peluzele fotbalului. Un clişeu mai pedant susţine – dîndu-se rezonabil – că „norocul ţine cu cei îndrăzneţi“, fără să adauge însă esenţialul: norocul ţine cu cei îndrăzneţi care ştiu jocul, cu cei competenţi, adică. Competenţi în concentrare nervoasă, în rezistenţă morală, în viclenie. Restul e melodramă, lăudăroşenie şi lamentare. Poate să apară nedrept de crud, dar despre şansă şi ghinion nu discut decît de la un nivel de competenţă în sus. Doar la jocurile care au sinceritatea să se numească „jocuri de noroc“, ghinionul şi bafta îşi fac de cap, şi de aceea este (aproape) o lege ca ageamiii să cîştige în prima lor zi la cazinou sau la curse... Ageamiu, oricît noroc aş avea în faţa lui Belladona la bridge sau împotriva lui Kasparov la şah, „nu se pune“, cum se zice. Tot aşa este oriunde vreţi, în fotbal sau la baseball (din care nu înţeleg nimic). Higgins, norocosul exasperant, nu a avut mai mult noroc decît Trump, tot meciul a fost foarte echilibrat şi au decis, în cele din urmă, două lovituri ratate de Judd din nerăbdare, din lipsă de inspiraţie (care nu e ghinion...), din acele detalii monstruoase ale bilei-care-nu-vrea-să-intre. Doar la acest nivel de competenţă, detaliile iau chipul (ne)norocului. Dacă voi scrie că Higgins a avut mai multă răbdare, sper să nu scandalizez ca orice om neserios, prea încrezător – chiar cînd se uită la nişte bile – în hegemonia sistemului nervos asupra oricăror alte sisteme.