Confuzia elitelor
– Domnule Mihăilescu, dumneavoastră, ca sociolog, ce părere aveţi, mai avem elite?
– !?
– Vedem doar politicieni incompetenţi, oameni de afaceri corupţi, televiziunile s-au tabloidizat, tineretul nu mai citeşte... Unde ne sînt elitele?
– Dar ce înţelegeţi dumneavoastră prin elite?
– !?
Jurnalista a mai pus două întrebări, de complezenţă, după care a renunţat. Ca orice jurnalist român, avea răspunsul şi punea întrebări doar ca să aibă confirmări de la un „specialist“. În plus, ca orice persoană publică de la noi, se considera obligată să dea glas unei nemulţumiri, iar eu trebuia să-mi manifest disperarea pentru dispariţia elitelor române. „Elită“ era doar un stimul pavlovian pentru ca eu să salivez o furie justiţiară.
Tema ar fi meritat însă ceva mai multă îngrijire. A vorbi despre elite (şi/sau intelectuali) nu este o simplă pedanterie „elitistă“, ci ţine de o viziune despre societate care influenţează întreaga societate şi ne priveşte pe fiecare dintre noi. Şi subliniez „viziune“, căci elita nu constituie o categorie „naturală“, dată, ci este o categorizare proprie unei societăţi şi/sau epoci.
Care este deci această „viziune“ în cazul nostru?
DEX-ul ne oferă următoarea definire: „Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ? Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales“. „Viziunea“ se află în proximitatea etimologiei, „elită“ provenind, pe filieră mai ales franceză, de la latinescul eligere, cu sensul de ales sau demn de a fi ales. Elita este, în această viziune, un model demn de urmat şi promovat. Şi anume un model integral, de urmat în toate privinţele importante ale vieţii, precum acel kalo kagathon al vechilor greci, dar şi l’honnête homme al clasicismului francez.
Termenul ca atare a intrat însă în circulaţie de-abia pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi a fost impus de gîndirea socială de toate culorile pentru a promova viziuni diferite despre alcătuirea puterii în societate. Oricît de diferite ar fi fost ele, de la Marx la antimarxistul Pareto, toate aceste viziuni sînt consensuale în a considera că elita nu desemnează un model uman, în sensul de plenitudine paideică, ci o structură reală de putere, oricare ar fi natura acesteia (economică, politică, religioasă etc.) – ba chiar indiferent de moralitatea ei. Pentru America, intrată mai tîrziu pe arena acestor dezbateri, acest înţeles de ruling elites este sensul originar şi legitim al termenului: „În măsura în care evenimentele naţionale sînt decise, elitele conducătoare sînt cele care iau aceste decizii“ – scria Wright Mills. (În această viziune, apartenenţa lui Gigi Becali, de pildă, la elite este un fapt, chiar dacă poate fi considerat un lucru rău.) Nu este astfel de mirare că o publicaţie din SUA considera „glisarea recentă a termenului «elită» de la politica propriu-zisă către cultură“ ca scandaloasă.
Revolta autorului american este însă de natură să producă mai degrabă mirare în spaţiul public românesc, unde dimensiunea „culturală“ a elitelor este un loc comun. Care să fie explicaţia?
Se pare că reprezentarea socială a elitelor în spaţiul românesc este rodul unor sinteze (şi confuzii...) semantice sui generis, cu rădăcini în istoria construcţiei naţionale. În primul rînd, cele două sensuri istorice ale termenului par să fie contopite ab initio: elita este un model uman, ergo are puterea în societate (sau este legitimată să pretindă acest lucru). Apoi, se consideră că această calitate de „model“ nu ţi-o poate conferi decît cultura – în sensul evaluativ de „cultură înaltă“, în primul rînd „umanistă“. Aşa s-a construit acea „noblesse d’état“ a naţiunii române, recrutîndu-şi membrii iniţial din boierimea „şcolită la Paris“, apoi lărgindu-şi baza de recrutare prin instituţia şcolii naţionale. Doar că acest învăţămînt a produs de 5 ori mai mulţi „teoreticieni“ („liceele, şcoalele normale, seminariile etc.“) decît „practicieni“ („şcoalele profesionale, comerciale, de meserii, de agricultură“) – în timp ce în Bulgaria, de pildă, „practicienii“ erau de peste 4 ori mai numeroşi decît „teoreticienii“ (vezi Popescu-Spineni et al., 1938). Iar situaţia s-a păstrat pînă la (horribile dictu...) „tinichigiii“ lui Băsescu! Acelaşi raport se regăseşte, grosso modo, de la învăţămîntul superior şi guvernele precomuniste pînă la Convenţia Civică postcomunistă.
Această elită, concepută ca una cultural-conducătoare, se contopeşte apoi relativ firesc cu o altă categorie socială: aceea de „intelectual“, rezervată însă, la rîndul ei, preferenţial, „oamenilor de cultură“. De la intelectual se aşteaptă, de asemenea, să fie „cult“ şi lider social. Elitele sînt deci intelectuale iar intelectualii sînt elite, fiind vorba, în ultimă instanţă, despre aceeaşi categorie de oameni legitimaţi cultural să conducă societatea.
Această viziune neaoşă este o catastrofă politică, generatoare de aşteptări şi strategii sociale false şi ineficiente. Principalele victime sînt însă, paradoxal, exact aceste „elite“ din capul cărora s-a născut această viziune şi care se văd acum prinse în falsa dilemă „cultură sau putere?“. Ca oameni de cultură se simt culpabili, ca oameni de putere se simt oportunişti, ca intelectuali de curte sînt inapţi, ca intelectuali de opoziţie sînt periferici. Le scapă şi rolul de „interpreţi“ pe care Bauman îl atribuie intelectualului postmodern, pentru simplul motiv că nu le-a trecut prin cap că acesta ar putea fi rolul lor, mai modest, dar mai eficient. Iar în caz că acceptă totuşi, senin, acest statut, întreaga societate îi va acuza de elitism...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.