Condiţii căcăcioase
E clar că tot ce au făcut la Soci autorităţile Rusiei nu are, de fapt, legătură cu spiritul olimpic, ci mai degrabă cu orgoliile olimpiene (kremliniene?). Nu ideea de sportivitate sau fairplay-ul au contat. Acolo e vorba de ceea ce Uniunea Sovietică şi urmaşa ei Rusia au ştiut, timp de multe decenii, să facă cel mai bine, adică propagandă (poate cea mai mare realizare a fostei Uniuni Sovietice a fost aceea de a convinge o lume întreagă că era egala Statelor Unite, măcar pe plan militar). Dar nu într-o analiză politică de acest fel vreau să intru (de altfel, ea a fost făcută excelent chiar de către colegii mei, în această revistă).
Încă din secolul trecut, Soci era o staţiune cunoscută a Rusiei, dar pentru sezonul de vară şi pentru că acolo îşi petreceau vacanţele unii dintre conducătorii Uniunii Sovietice. Ulterior, au început să intre în circuitul turistic şi zonele montane apropiate de Soci. Dar o bună perioadă (pînă să apară ideea cu Olimpiada), ele semănau cu mai toate staţiunile de schi din Estul Europei, adică, aşa cum spunea o rusoaică într-un telescaun din Austria: one slope, one cable car (cu o singură pîrtie şi o singură instalaţie de urcare), încremenite într-un tipar învechit, de mult depăşit în Occident. De altfel, aşa era şi stilul staţiunilor noastre, ca Sinaia, Predeal, Păltiniş sau Poiana Braşov. Nu s-au schimbat prea multe, dar unele lucruri sînt diferite.
Destui schiori îşi amintesc încă bine cum era în urmă cu 20 sau 30 de ani. Cu siguranţă n-au uitat că pe atunci, la munte se ajungea cu trenul, fără bilet – cu naşul, adică. Tot cam aşa se proceda şi la instalaţiile de urcare. Mulţi alegeau „abonamentul“, direct la omul de la baza instalaţiei, la jumătate sau o treime din preţ. Pe Scîndurari, de exemplu, urcarea cu teleschiul costa oficial 2 lei (cred că a fost şi 1 leu). Cei mai curajoşi încercau să fenteze chiar şi mica înţelegere, să nu mai plătească ceva. Dar, în ciuda frecvenţei procedeului care ocolea circuitul oficial al banilor în comunism, erau vîndute şi destule bilete. Erau nişte bilete mici şi gălbui, de hîrtie, care se cumpărau pe loc şi se rupeau la fiecare urcare. După folosire, vîntul le împrăştia prin toată valea. Coşurile de gunoi, dacă existau, se umpleau de la primele ore ale dimineţii.
De neuitat sînt şi cozile interminabile care se formau. La Predeal, ele ajungeau uneori pînă aproape de restaurantul cu autoservire, cel în care servea o chelneriţă blondă, cu fustă scurtă şi nări largi. Părinţii le ţineau rîndul copiilor care învăţau să schieze. Se sacrificau, dîrdîind la coadă şi, din cînd în cînd, se mai încălzeau cu vin fiert. În Valea Dorului, coada de la telescaun urca de multe ori în sus pe pîrtia de pe Valea Soarelui, scurtînd traseul de coborîre, care şi aşa nu era prea lung.
Şmecherii şi nerăbdătorii se băgau în faţă, stîrnind scandaluri. Cînd prindeau pe cîte unul în flagrant delict, vigilenţii de la coadă aveau obiceiul să-l blocheze, urcîndu-se cu schiurile peste ale lui. Cel agresat reacţiona ofuscat cu formula: „Vezi că-mi zgîrii schiurile, şi o să le plăteşti.“ La telecabine existau trasee speciale, semioficiale, pentru străini, care aşteptau mai puţin (veneau, totuşi, occidentali să schieze la noi). Şi la telecabină a funcţionat pînă aproape în zilele noastre sistemul „abonamentului“. Unii poate şi-l mai amintesc şi pe faimosul însoţitor de telecabină de la Sinaia, numit Drăcea, pe care seara îl puteai întîlni beat şi supărat, la gazda comună.
Telescaunele erau descoperite, şi cînd era viscol, puteai beneficia de o pătură ca acelea cu care se acoperă caii de povară, pe care supraveghetorul instalaţiei ţi-o arunca în braţe.
La închirieri era omor şi rareori aveai norocul să găseşti schiuri pe măsură. Dacă, totuşi, puneai mîna pe o pereche, la înapoiere, gestionarul găsea cu cale să-ţi facă observaţie dacă nu le predai cu legăturile desfăcute. Era un mic Dumnezeu.
Pe vremea aceea, schiurile nu aveau opritoare, iar cînd săreau din picior, se întîmpla să alunece la vale cu viteză, riscînd să-i lovească pe cei aflaţi mai jos pe pîrtie. „Schiiiu’!“ era strigătul de avertizare împămîntenit în acele situaţii. Astăzi nu mai există. Lumea se ferea sau încerca să prindă obiectul alunecător pentru a-l înmîna celui care-l pierduse.
Dacă schiurile se mai şi furau, beţele se „completau“, ca la armată. Altfel, de ţi se rupea un băţ sau îl pierdeai, riscai să-ţi strici toată vacanţa, fiindcă în mod normal nu prea aveai de unde să faci rost de un altul.
Rarele toalete de pe la cabane erau şi mai mizerabile decît acum. Nu aveau apă curentă şi, bineînţeles, nici săpun sau hîrtie igienică (nu că acum ar fi peste tot). Legat de asta, un prieten din Sinaia are o poveste de pomină. Cînd era puşti, a urcat cu telecabina pînă la Cota 1400. Acolo l-a apucat o urgenţă nemaipomenită. Cum o cunoştea vag pe casiera de la bilete, a îndrăznit s-o întrebe dacă n-are să-i dea nişte hîrtie. Femeia a vrut să facă o glumă şi l-a întrebat: „Vă c...ţi pe dumneavoastră?“ Balansîndu-se de pe un picior pe celălalt, el a răspuns voind să-i întoarcă gluma, dar fără să-şi controleze bine cuvintele: „Da, mă c... pe dumneavoastră.“ Cînd a realizat ce i-a ieşit pe gură, era prea tîrziu. Casiera pusese deja mîna pe măturoi şi ieşise după el să-l altoiască, ţipînd că le va spune şi părinţilor lui.
Dincolo de întîmplarea asta, senzaţia generală era, oricum, că se schia în nişte condiţii „căcăcioase“. Orice banală nevoie sau confort omenesc erau percepute drept mofturi de către ţărănoii care organizau activităţile de agrement în comunism. Totul era un simulacru. Noroc cu natura şi cu dorinţa oamenilor de a se bucura.
Şi aşa era, probabil, pînă nu de mult, şi la Soci. Sînt foarte curios ce va rămîne din orgolioasa investiţie, după ce va trece Olimpiada.