Compătimire şi simpatie

Se citează adesea, între exemplele de construcţii aberante din limbajul personajelor lui Caragiale, folosirea verbului a compătimi de către Veta – „Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună“ – sau de către Rică Venturiano – „Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea…“ –, re­luat în ecou de Jupîn Dumitrache: „Mai e vorbă! Cum să nu compătimească?“ Evident, citite din perspectiva limbii de azi, în care verbul a compătimi este tranzitiv şi presupune raportarea la o situaţie negativă („a avea sau a manifesta părere de rău față de suferințele cuiva“, în DEX), descrierile de mai sus ale relaţiilor sentimentale sînt absurde şi oximoronice. Erau cu siguranţă comice şi în epoca lui Caragiale, cînd nu păreau, totuşi, atît de neobişnuite. În primul rînd, pentru că în atestările sale mai vechi verbul a compătimi era intranzitiv şi se construia cu prepoziţii, avînd sensul (consemnat în DEX ca învechit) „a suferi împreună cu altcineva; a lua parte la suferința cuiva“. Îl găsim în asemenea construcţii, în contexte emoţionale, în texte din secolul al XIX-lea: „ca unei inimi care cu noi compătimeşte“ (Grigore Alexandrescu, Candela); „De mult compătimesc cu suferinţele tale“ (Iacob Negruzzi, Teatru). Verbul românesc este un calc după franceză, imitînd structura fr. compatir, căruia i s-a preluat prefixul şi i-a fost tradusă baza pâtir prin cuvîntul mai vechi a pătimi. Verbul compatir este şi el intranzitiv (construit cu prepoziţiile avec – „cu“, à – „la“). Chiar dacă regimul său gramatical era diferit de cel de azi, verbul a compătimi presupunea şi la primele sale apariţii că împărtăşirea sentimentelor este legată de o situaţie negativă, de necazuri şi suferinţe. Totuşi, se pare că accentul cădea uneori pe „simţirea împreună“, pe adeziune la sentimente şi idei, contextul negativ fiind mai puţin important: „De la asemine persecuţiuni nu se cruţau nici supuşii străini cari se bănuiau că compătimesc cu ţara“ (G. Sion, Suvenire contimpurane, 1888).

Cel mai probabil, Veta şi Rică stabilesc o echivalare între două zone lexicale: a compătimirii şi a simpatiei, confuzia între acestea fiind destul de explicabilă în epocă. Cuvintele compătimire şi simpatie sînt foarte apropiate prin origini şi prin semnificaţie: ambele sînt formate cu un prefix al acţiunii comune sau reciproce – sin- (sau sim-), de origine grecească, şi con- (com-), specific latinei. În secolul al XIX-lea circulau perechi sinonimice formate cu cele două prefixe, de pildă simpatriot şi compatriot (din care româna actuală l-a reţinut doar pe al doilea). Şi baza lexicală a derivatelor este similară: a pătimi este format de la patimă, de origine grecească (din páthima). Verbele franceze pâtir şi compatir provin din verbul latinesc pati – „a suporta, a îndura“ (care stă şi la baza verbului românesc a păţi), apropiat ca formă şi ca sens de o rădăcină grecească regăsită în pathos şi în sympathia.

Cele mai multe schimbări s-au petrecut tocmai cu substantivul de origine greacă, însemnînd la origine „participare la suferinţa altuia“ şi preluat de latină – în forma sympathia – cu sensul principal „acord, afinitate între lucruri şi persoane“. Cuvîntul a fost preluat de multe limbi moderne, în care, prin accentuarea unor trăsături, s-au produs diferenţe semantice. Dicţionarele actuale ale limbii franceze definesc sensul principal al cuvîntului sympathie ca „atracţie naturală, spontană şi afectuoasă, pe care o persoană o simte faţă de alta“; a rămas doar ca sens secundar „faptul de a se asocia sentimentelor altcuiva“ (TLFi). În engleză, în schimb, termenul sympathy denumeşte mai ales compasiunea, mila, în raport cu o situaţie negativă: „înţelegere şi grijă pentru suferinţa cuiva“ (Cambridge Dictionaries online). Un sens secundar este şi cel de „acord, sprijin“.

În română, simpatie a fost mai întîi împrumutat din greacă, în forma (corespunzînd pronunţării) simbatie. La Cantemir apare în glosarul Istoriei Ieroglifice – „simbathia el[ineşte]. Învoinţa firilor; împreună pătimire“ – şi în text: „că simbathie a adevăratului priietin din durearea a osului zdrobit puţină şi nici puţină osăbire are“. Pe acest teren de familiaritate cu cuvîntul s-a grefat apoi influenţa franceză, datorită căreia simpatie, simpatic, a simpatiza au dezvoltat în română mai ales sensuri pozitive, de afinitate şi atracţie (inclusiv amoroasă): „Acum, cu voie sau fără voie, o să introducem pe lectorii noștri în templul amorului acestor două turturele, ca să auză espresiunile cele înfocate prin care slujnicarul cearcă să atragă asupră-i simpatia amantei sale“ (N. Filimon, Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomi de mahala). În limba vorbită s-a dezvoltat o metonimie (existentă şi în greaca modernă), prin care simpatia cuiva este logodnicul, amantul, obiectul dragostei.

În româna standard, mai ales în limbajul diplomaţiei, simpatie se foloseşte adesea cu sensul „compătimire, compasiune“, avînd faţă de sinonimele sale avantajul de a nu implica o poziţie de superioritate: „Mesaje de simpatie pentru drama poporului egiptean“ (hotnews.ro). Traducerile din Parlamentul European oferă numeroase exemple de echivalare a engl. sympathy prin simpatie, uneori cu risc de ambiguitate: „Fiecare persoană cunoaşte suferinţele şi genocidul cultural din Tibet şi toată lumea simte simpatie şi este corect să adresăm o întrebare importantă: unde se situează UE în toate acestea?“ (europarl.europa.eu).

Aşadar, în secolul al XIX-lea compătimirea putea să preia sensurile pozitive ale simpatiei, mai ales în contexte amoroase. În vremea noastră, mai ales în contexte diplomatice, simpatia apare cu sensurile şi în contextele negative ale compătimirii. Distanţa nu e foarte mare, dar poate deveni în unele cazuri esenţială, riscînd să producă efecte comice, ca în teatrul lui Caragiale.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).