Comoara ascunsă în ignoranță

4 decembrie 2019   TÎLC SHOW

Un amic, profesor al Universității bucureștene, îmi spune că i se întîmplă destul de des să rămînă încurcat în fața unei întrebări pe care i-o adresează un student care nu știe deloc materia. Se pare că, dacă navighezi cu ceva îndrăzneală pe oceanul ignoranței totale, poți prinde un vînt care îți dă curajul unei întrebări ce-l năucește pe acela care știe. De cele mai multe ori, îmi spune profesorul, sînt întrebări formulate într-un limbaj străin domeniului (firește, studentul nu a învățat terminologia materiei) și vin dintr-o logică ce pare comună și capătă aparențe bizare, surprinzătoare în context academic. Asemenea întrebări, continuă amicul meu, te debusolează pentru o clipă și, dacă nu te ții tare, ajungi să te întrebi tu însuți dacă ceea ce știi are vreo valoare. Întîlnirea cu ignoranța poate avea efecte majore. Ca, de pildă, în această poveste.

Prin anii ’60, Petru Comarnescu și Ionel Jianu l-au rugat pe Mircea Eliade să scrie un text despre Brâncuși pentru a fi introdus într-o carte dedicată marelui sculptor pe care cei doi o plănuiau. Inițial, Eliade a refuzat, sub motiv că nu este un specialist în arte plastice și că, dimpotrivă, cei doi prieteni ai săi ar trebui să scrie despre Brâncuși, nu numai pentru că îl și cunoscuseră personal și aveau o expertiză solidă în arta sa, dar aveau și pregătirea necesară punerii operei brâncușiene în contextul corect. Acum, cînd avem la îndemînă mai toată memorialistica lui Eliade, vedem că savantul răspunsese astfel primei invitații fie din cochetărie, fie dintr-o exagerată precauție. Există în jurnalele lui Eliade foarte multe însemnări făcute de-a lungul anilor despre Brâncuși, unele dintre ele extrem de profunde, semn că arta marelui oltean îl interesa pe Eliade. În orice caz, Jianu și Comarnescu au insistat, probabil pentru că Eliade era un nume deja consacrat pe piața de carte franceză, unde cei doi intenționau să scoată cartea. Eliade a acceptat în cele urmă și a scris textul despre Brâncuși. În 1967, dacă nu mă înșel, a apărut la Paris, în franțuzește, Mărturii despre Brâncuși, conținînd trei studii: „Brâncuşi şi mitologiile“ de Mircea Eliade, „Confluenţe în creaţia lui Brâncuşi – Elemente de folclor şi de stil popular în procesul înnoitor al sculpturii mondiale“ de Petru Comarnescu şi „Tradiţie şi universalitate în arta lui Brâncuşi“ de Ionel Jianu. Cartea avea mai puțin de 70 de pagini, dar a rămas, pînă astăzi, o bijuterie obligatoriu de citit de oricine vrea să se apropie de Brâncuși. În eseul său, Eliade îl explică pe Brâncuși cu instrumentele cuiva aflat în permanenta căutare a lui homo religiosus: coloana este axis mundi, formele arhaice devin moderne, reîntoarcerea la arta naivă a Africii ca mod de reîntoarcere la vîrsta de aur din illo tempore etc.

Astăzi, însă, aș vrea să mă opresc asupra începutului acestui eseu al lui Eliade, mai precis asupra unei povești hasidice pe care savantul român a aflat-o din știuta carte a lui Martin Buber via Heinrich Zimmer și care i se pare extrem de sugestivă pentru destinul lui Brâncuși. Se zice că rabinul Eisik din Cracovia a avut un vis în care i s-a spus să se ducă la Praga unde, sub un anumit pod, se află o comoară îngropată. Visul s-a repetat de trei ori și rabinul s-a dus. A găsit podul, dar nu s-a putut apropia, nici vorbă să sape sub el, pentru că podul era păzit zi și noapte. Tot apărînd pe lîngă pod, a atras atenția unei santinele care l-a luat la întrebări: ce e cu el de se învîrte pe-acolo? Rabinul Eisik i-a spus: uite, am visat de trei ori că sub acest pod e îngropată o comoară pe care eu trebuie să vin să o dezgrop. Santinela a rîs: „Of, ce fel de om ești? Te văd om în toată firea, cum poți să crezi în vise? Uite, și mie mi s-a întîmplat ceva asemănător, dar nici nu-mi trece prin cap să plec acum unde m-a trimis visul. Am visat și eu cam la fel. Am visat că la Cracovia, în casa unui rabin pe nume Eisik, sub soba din camera în care doarme, se află o comoară. Cum să mă iau după aceste aiureli de vise, să merg la Cracovia, să caut casa rabinului, să găsesc soba și să sap sub ea? E o prostie. E doar un vis“. Rabinul Eisik a înțeles. A revenit acasă, a săpat sub soba din camera în care dormea și a găsit comoara. 

Vă las pe dumneavoastră să înțelegeți ce legătură vedea Eliade între această poveste și destinul lui Brâncuși, iar eu o voi lua în altă direcție. Că uneori trebuie să pleci ca să pricepi că ai acasă o comoară, se știe. Că uneori nu poți găsi comoara din interior decît dacă o cauți în afară, pare o consecință a observației anterioare. Dar să admiți că uneori e nevoie de o discuție cu un ignorant pentru că el, în ignoranța sa, este păstrătorul inconștient al marii informații de care îți poate atîrna soarta, este deja înțelepciune.

De cîte ori ați repezit un prost, fie și un prost rațional, pentru că v-a plictisit sau v-a dat impresia că vă pierde timpul? De cîte ori v-ați îndepărtat în grabă de cîte unul care bătea cîmpii? De cîte ori v-ați lămurit din două vorbe că omul din fața dumneavoastră nu știe nimic și ați făcut rapid stînga-mprejur? Ei bine, este posibil ca, tot de atîtea ori, să fi ratat ceva de mare importanță.

Mai multe