Comici de rîs

10 iunie 2015   TÎLC SHOW

e genul de spectacol care nu mă atrăgea în vreun fel, deşi mi-aduc aminte că la

mă uitam. Un amic mi-a spus că, măcar o dată în viaţă, ar fi de văzut şi aşa ceva pe viu. Am fost de acord şi am rezervat bilete la un club unde se întîmpla acest lucru. Ştiam că au drept invitat un tip consacrat, un artist cu faimă în domeniu, de la care nimeni nu pleacă nerîs, cum s-ar zice. 

În seara cu pricina, ne-am luat în primire locurile de la o masă care era chiar lîngă scenă şi dintr-odată ne-am trezit lîngă noi cu un tip rotunjor, care a început să vorbească. Pretextul era că vrea să-şi povestească viaţa, pe scenă. A luat-o încă din maternitate unde, cică, mama lui ar fi născut un penis uriaş (bine, el folosea celălalt termen) care ar fi avut ataşat de el un bebeluş. La faza asta, probabil că noi trebuia să rîdem. Am rîs însă abia după ce am făcut în şoaptă propriul nostru comentariu: „Adică noi ce vedem acum? Penisul sau ataşamentul uman? Te pomeneşti că nu e ataşamentul. Şi mai şi vorbeşte“. Am rîs de s-a cutremurat masa. Tipul şi-o fi imaginat că are succes. S-a străduit minute bune, mirîndu-se şi el cînd se mai întîmpla să primească aplauze. Noi, deşi eram într-un loc unde ar fi trebuit să rîdem, abia ne stăpîneam hohotele. Fiindcă ne venea să rîdem de el şi ni se părea că nu se face. Cu cît show-ul era mai stupid, cu atît mai amuzante erau comentariile noastre în surdină. Comicul adevărat era involuntar. În sfîrşit, nefericitul a părăsit scena. În locul lui a venit o fată. O tipă supărată, uşor agresivă. Ne-am zis că aşa o fi rolul. Cu timpul am descoperit că avea un discurs cam feminist, iar lipsa aplauzelor părea să-i întărească frustrarea. Îi chestiona încruntată pe bărbaţii din sală de ce claxonează după femei. Dar poate că nimeni din sală nu avea obiceiul ăsta. În fine, te puteai gîndi şi că nimeni nu o claxonase pe ea vreodată, fiindcă nu era deloc genul claxonabil. Din gură însă îi ieşeau cuvinte zdravene, de camionagiu. Mai tari decît ale precedentului combatant, cel ce se pretindea un apendice al propriului organ. Fusesem avertizat că artiştii aceştia apelează la vulgarităţi dure pentru a avea succes. Nu sînt pudic şi nici lipsit, cred, de simţul umorului. Dar porcăriile ce ieşeau din gura fetei mi se păreau fără nici un haz. De altfel, nimeni din sală nu rîdea. Publicul părea să aibă cu totul alte aşteptări, iar actorii nu ştiau să se adapteze. 

A plecat şi fata cea frustrată şi a venit maestrul, invitatul de onoare. Atunci am înţeles că primii doi fuseseră nişte începători care doar deschiseseră spectacolul, nişte tineri care făceau un fel de şcoală (pe nervii noştri). Maestrul era totuşi altceva şi ne-a făcut chiar să rîdem. A avut momente sclipitoare. Cu mai puţine măscări (şi cînd apăreau erau bine motivate de context), omul stîrnea rîsete şi rîsete peste rîsete.

După ce a terminat, spre surprinderea noastră, a apărut şi un al patrulea artist. Ne-am zis că, dacă a fost plasat la urmă, ar trebui să fie măcar pe măsura celui de dinainte. Aşa că, în primele minute, am tot aşteptat cuminţi. Speram ca lunga introducere să culmineze cu ceva exploziv. Nu s-a întîmplat aşa. Individul ne-a trecut prin tot felul de poveşti, de la maşinile românilor pînă la conflictul din Ucraina. Era mai degrabă un fel de

După vreo cîteva minute, pe toţi cei de la masă a început să ne cuprindă un soi de milă. Pe scenă era un fel de cavaler al tristei figuri care ne cerşea aplauzele. I le-am dat, aşa, de jenă. Omul avea pretenţia să şi interacţioneze cu sala. La un moment dat ne-a spus că se bucură că n-a mai trebuit să facă armata şi ne-a întrebat dacă noi am făcut armata şi dacă ne-a folosit la ceva. Tot de jenă nu i-am dat răspunsul pe care-l merita. Am fi putut să-i spunem că, atunci cînd am făcut noi armata, ni se părea ceva nasol şi inutil, dar că acum, de cînd ne tot uităm la unii ca el, care n-au făcut-o, am ajuns la concluzia că ne-am înşelat. Strădaniile lui de a ne smulge rîsete sau aplauze au durat cît o insomnie. Cu vremea, mila ni s-a transformat în depresie. Cînd omul a încheiat, ne-am întors uşuraţi la farfuriile noastre. Din boxe a pornit o muzică lobotomizatoare. După o vreme, am ieşit afară pur şi simplu sincopaţi şi ne-a apucat să dansăm ca idioţii, imitînd din amintire ritmurile acelea cretine. Şi am rîs de n-am mai putut (poate că asta era şi ideea). 

Poantele maestrului ne-au rămas în minte şi am mai rîs şi-n zilele următoare, cînd ni le mai aduceam aminte. N-am uitat nici strădaniile celorlalţi trei artişti. Ne-au rămas în creier, ca un fel de durere. Am ajuns la concluzia că urcarea pe scenă cu un text prost poate fi de un comic dramatic. E adevărat, se spune că

Dar nici prostia.  

Mai multe