Columna lui Augustus
La finele anului academic, a avut loc un episod tulburător în Universitatea noastră. Profesorul Augustus Fleașcă, de la Italiană, s-a încăierat crunt cu un conferențiar de la Secția de Mitologie Autohtonă, Deceneu Îmblănilă pe numele lui. Bătaia ca bătaia, nu a fost prima dată cînd universitarii și studenții au vizionat un caft academic pe coridoarele bătrînei instituții. „Interacțiunile“ de acest tip fac parte de acum din rutina vieții intelectuale de pe mapamond. Detaliul surprinzător a venit din „decorul“ și „recuzita“ încleștării. În primul rînd, atît Augustus, cît și Deceneu erau îmbrăcați exotic. Fleașcă purta togă romană antică, sandale și o bizară cunună de lauri pe cap. Îmblănilă se distingea prin pileus-ul (căciula țuguiată a nobililor dacici, vestiții tarabostes!) tras marțial pe frunte, cămeșoi tradițional, similar iilor, ițari, chimir și niște încălțări obsolete, din piele de animal (un tip de, să zicem, proto-opinci). Apoi, ambii dețineau săbii! Nu din cele trendy în lumea interlopă, ci străvechi, marcate de trecerea vremii și, cu siguranță, pasibile de evaluare arheologică. De aici li s-a și tras necazul: Augustus i-a înfipt spada lui Deceneu în fesa stîngă, iar Deceneu i-a zgîriat nasul, cu lama, lui Augustus, sosirile Ambulanței și Poliției devenind astfel inevitabile. În sfîrșit, lupta lor s-a derulat în holul central al Universității, în fața a zeci de spectatori terifiați și – nota bene! – în jurul unei dubioase „sculpturi“ (executate stîngaci în lut, afirmau martorii!), o „coloană“ plină de imagini în basorelief. Respectiva formă fusese deja reținută de anchetatori drept corp delict. Ce se întîmplase? Curînd, strania poveste a căpătat contur. Unul horror.
Se părea că, în ciuda dorinței lor, Fleașcă și Îmblănilă se înscuscriseră de vreo doi ani. Băiatul lui Augustus și fata lui Deceneu, studenți la Greacă, s-au îndrăgostit iremediabil și, romeojuletian, au hotărît să se căsătorească, deși tații lor nu se puteau suferi. De ce nu se înghițeau profesorii Fleașcă și Îmblănilă? Răspunsul, ca de obicei, trebuia căutat în preocupările lor științifice. Augustus, italienist, susținea feroce, de decenii bune, pe filiera Școlii Ardelene, în articole, cărți și prelegeri, „latinitatea pură“ a poporului român. Considera, năstrușnic, însă imperativ, că dacii fuseseră decimați de armata romană, iar, de o parte și de alta a Carpaților, se formase o populație cu părinți fondatori proveniți exclusiv din coloniștii peninsulei-nucleu a marelui imperiu antic. A înșfăcat-o, indubitabil, peste bot – și la propriu, și la figurat! –, în numeroase împrejurări, de la reprezentanții „academiilor“ dacice, din țară și de aiurea, dar, viteaz și încăpățînat, nu s-a lăsat. A mers cu ipotezele lui pînă la capăt, adoptînd pînă și o îmbrăcăminte romană simbolică (îl văzusem, într-adevăr, costumat așa, cu togă și cu sandale, însă bănuisem că ar fi o reacție naturală la perioadele de caniculă). În contrapartidă, Deceneu, expert în mitologii băștinașe, căzuse în patima „dacismului“ furibund. Considera, tot într-o manieră savant-vehementă, că noi ne tragem, unilateral, din dacii liberi și că romanii își luaseră tălpășița de pe meleagurile mioritice de îndată ce contextul politic internațional al Antichității s-a stricat în mod catastrofal. Și-a primit și el, se înțelege, porția de tăbăceală – științifică și nu numai! – de la „latiniști“, însă, aidoma lui Augustus, nu a cedat. Absolut deloc.
S-a radicalizat fără nici o remușcare. A început să se îmbrace după moda aristocrației dacice, cu opinci desuete, ițari, chimir, ie și pileus, fiind bănuit chiar, de unii, a fi un ortodox conservator drapat în port național (odată, „echipat“ astfel, nimerise în interiorul unui amplu „marș al diversității“ și primise o smotoceală de neuitat). Cei doi se urau cu patimă. Mariajul copiilor lor a constituit de aceea ultima lovitură pe care o puteau încasa. Încercările disperate ale ambelor familii de a-i reconcilia nu au avut succes. Tînăra doamnă Fleașcă-Îmblănilă a născut doi băieți gemeni, botezați de părinți Augustus și Deceneu. Speraseră, naiv, să-i îmblînzească pe încrîncenații bunici universitari. Nimic! Rivalitatea a crescut. Colac peste pupăză, prin ironia naturii, geamănul „Augustus“ semăna perfect cu profesorul Augustus, iar geamănul „Deceneu“ cu neînduplecatul conferențiar Deceneu. Mai mult, imediat ce au făcut ochi, copiii s-au detestat cu înverșunare, nesuportînd să stea împreună. Asta i-a dat o idee italienistului Augustus. A sculptat, primitiv, o „columnă“ de lut cu scene dintr-o presupusă facere a României. Acolo îl reprezentase pe geamănul Augustus în ipostaze în care îl umilea pe geamănul Deceneu: lovindu-l cu capul în gură, ținîndu-i, glorios, piciorul pe grumaz și, în fine, „operînd“ asupra lui acțiuni imposibil de descris, specifice filmelor pentru adulți. Și-a adus creația la școală și a așezat-o în holul central. A fost stropul din urmă pentru răbdarea lui Deceneu…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.