Colindă de criză

Desigur, cine a avut timp - şi chef - să se mai gîndească la criză în acest sfîrşit de an electoral plin de surprize şi decepţii? Desigur, cine are chef - şi timp - să se gîndească la aşa ceva acum, în aceste zile cînd Sărbătorile de iarnă alungă cu o boare de sarmale peste munţii Carpaţi orice nori de îngrijorare? Şi totuşi, ceva esenţial pare să se întîmple în lume, dincolo de faptul că primul lucru peste care vom da, trezindu-ne din aburii sărbătorilor şi din buimăceala guverniadei, va fi exact această criză de mult anunţată. Ca majoritatea cititorilor acestei reviste, probabil, nici eu nu înţeleg foarte bine profunzimile şi subtilităţile financiare ale acestei crize care a început să se răspîndească peste lume. Dar pot să văd şi eu, ca toată lumea, cîte ceva dintre măsurile care s-au luat - şi se vor mai lua - pentru a o ţine în frîu. Şi ajung şi pînă la mine cîteva dintre îngrijorările şi reflecţiile celor care chiar pricep despre ce este, de fapt, vorba. Şi mă bucur! Fiind vorba despre un subiect de bucurie, pot să vorbesc deci despre acest lucru, fără a fi în contra-timp cu euforia obişnuită a sfîrşitului de an. Motivele de bucurie? Ele nu sînt chiar perverse. Dar totdeauna mă bucur cînd oamenii cad pe gînduri, mai ales cînd este vorba despre acei oameni care le ştiu pe toate şi dictează mersul lumii în conformitate cu această atoateştiutoare credinţă a lor. Iar această criză pare să-i fi pus pe gînduri chiar şi pe unii dintre aceştia. De ce? Păi, de pildă, pentru că statul pare să-şi (re)facă apariţia ca un soi de Deus ex machina pentru a redresa bănci în derivă; ba chiar pentru a salva industrii strategice în cădere liberă. Adică pare să joace rol de salvator pe piaţă. Mai rău, fiecare stat încearcă, eventual, să-şi salveze faliţii săi, astfel încît intervenţia unui stat aici poate crea mari probleme unui alt stat, partener, acolo la el. Or, la şcolile de duminică ale gîndirii libere, am învăţat cu toţii despre statul minimal şi atotputernicia benefică a Pieţei libere şi globale. Să nu fie, oare, chiar aşa? Unii s-au grăbit să vorbească, mai în glumă, mai în serios, despre eşecul capitalismului, după cel al comunismului. Nici chiar aşa! Dar cîte ceva pare să fie de (re)gîndit şi instalarea satisfăcută în "acquis-uri" devine tot mai problematică: sfîrşitul istoriei, punct şi de la capăt? Nu numai statul, dar şi naţiunea s-ar putea să fie de regîndit: chiar este ea pe cale de dispariţie? Apoi piaţa: se pare că nu le rezolvă chiar pe toate, ba chiar, cînd este lăsată în întregime de capul ei, riscă să-şi spargă capul. Mergînd mai departe, spre cea mai insinuantă putere, aceea a industriei consumeriste de vise, ne putem întreba nu numai asupra limitelor ei, ci şi asupra riscurilor acesteia: nu cumva pathosul consumului a contribuit şi el, sui generis, la această criză? Dar mai presus de toate, s-ar putea ca această criză să trezească, cel puţin în mintea unora, o întrebare îngrijorătoare: oare ce vrem să facem, de fapt, cu vieţile noastre? Şi uite aşa, dilema e gata - ceea ce este un lucru bun! La mulţi (dar nu prea mulţi...) ani dilematici, aşadar!