Cochirleni

21 ianuarie 2009   TÎLC SHOW

E numele unei localităţi de lîngă Dunăre, din apropiere de Cernavodă. Un nume despre care îmi închipuiam că trebuie să fie înrudit cu acela de ciorchine. Înainte de a se construi autostrada Soarelui, cum treceai de podul cel mare peste Dunăre, spre Constanţa, la dreapta se desprindea un drumeag care intra printr-un pasaj pe sub calea ferată. Dincolo de pasaj era parcă o altă lume. De la zona oarecum modernizată de regimul comunist, cu canalul şi carapacele de beton ale centralei nucleare, intrai brusc într-o pitorească şi săracă Dobroge rurală. Pe drum, se aduna precum zăpada un praf alb care ajungea în unele locuri, literalmente, pînă la glezne. Cît vedeai cu ochii prin parbrizul autobuzului hodorogit de ani şi drumuri proaste, se întindeau dealuri cu viţă-de-vie. Localitatea era undeva în stînga, dar pe noi ne-au oprit la nişte barăci de beton aflate în mijlocul viei. Pe vremuri acolo cică fusese o unitate miliară. Eram studenţi şi trebuia să culegem - asemeni generaţiilor anterioare - strugurii, mari şi lungi, ţîţa vacii, sau alte soiuri albe, de masă. Aveam o normă zilnică de cîteva zeci de lădiţe fiecare şi ni se spunea că sînt pentru "export Est", mergeau adică în ţările comuniste surori. În pieţele noastre rar vedeai asemenea struguri mari şi frumoşi. Existau şi soiuri pentru "export Vest", dar nu ne lăsau pe noi să-i culegem pe aceia. Erau muncitori "specializaţi" care se ocupau de asta şi care înveleau codiţele ciorchinilor în poleială şi le aranjau artistic în lădiţe noi de lemn. Nouă ni se spunea că strugurii erau stropiţi cu tot felul de otrăvuri puternice, aşa încît să nu îndrăznim să şi gustăm în timp ce-i culegeam. Povestea nu ţinea însă iar noi mîncam pînă nu mai puteam. De altfel, masa pe care ne-o dădeau organizatorii acelei "practici agricole" era de-a dreptul simbolică: dimineaţa - o felie de pîine cu marmeladă şi o ceaşcă de tablă cu ceai, la prînz - o zeamă dubioasă pe post de supă, servită în gamele şi un al doilea fel care de obicei consta dintr-o feliuţă de salam prăjită şi chircită, de mărimea unei monede de 5 lei, de pe atunci. Erau condiţii de lagăr, doar că noi eram foarte tineri, plini de veselie şi gata să sabotăm orice activitate. Ne păzeau profesori din facultatea noastră, bine aleşi pentru aşa ceva, dar şi alţi profesori din Universitate. "Comandantul suprem" era unul cu barbă de la Spaniolă, care într-o dimineaţă ne-a spus că strugurii culeşi de noi nu acoperă nici costul hranei care ni se oferă. A fost o mică revoluţie atunci şi am vrut să plecăm acasă pe motiv că, dacă avem o activitate aşa nerentabilă pe cît susţineau ei, mai bine să renunţăm pentru a nu le mai face pagubă. Altădată, un profesor de-al nostru s-a scandalizat pentru că ne găsea mereu în acelaşi dormitor, fete cu băieţi laolaltă. Un coleg mai curajos i-a răspuns că în loc să ne facă morală, mai bine ar rezolva problema toaletelor înfundate cu apa băltind pe jos sau a apei calde pentru duş, de care nu avusesem parte nici după zile întregi de muncă. Cînd voiam să telefonăm acasă trebuia să mergem cîţiva kilometri buni pe jos pînă la Rasova la poşta care avea telefon cu manivelă. Centralista o învîrtea şi cînd prindea un fir făcea o comandă indirectă prin Cernavodă sau Constanţa. Pînă să obţinem legătura aşteptam chiar şi cîteva ceasuri. Refuzul participării la o asemenea practică agricolă însemna expunerea la tot felul de hărţuieli din partea unor profesori şi a conducerii facultăţii. La struguri fiind însă, ne puteam considera privilegiaţi. Colegi de la alte facultăţi ne-au povestit cum au stat zile în şir pe vine, la cules de gogonele sau la scos de morcovi din pămînt. Spre deosebire de noi, nici nu puteau să se mai odihnească ascunşi printre rîndurile de viţă...

Mai multe