Coadă la limba engleză
N-am mai văzut de multă vreme o coadă aşa de mare ca aceea din curtea Liceului „Iulia Hasdeu“, pentru înscrierea elevilor la testarea de limba engleză, premergătoare evaluării naţionale (adică a capacităţii, cum se numea pînă nu de mult, sau, ca să fie şi mai clar, a examenului de admitere la liceu).
Testarea cunoştinţelor de engleză e necesară pentru elevii din clasa a VIII-a care vor să aibă acces şi la opţiunea pentru aşa-numitele clase bilingve, cu predare în română şi engleză, pe care le oferă unele licee. Nu neapărat toţi elevii care trec testul vor ajunge într-o astfel de clasă. Dar foarte mulţi vor ca în momentul admiterii să aibă şi şansa repartiţiei într-un loc cu predare bilingvă. Aşa că doresc să dea testul. Pînă aici, toate bune şi frumoase. Numai că lucrurile bune şi frumoase pot fi complicate într-un mod specific naţional. Copilul nu se duce să dea pur şi simplu examenul. Mai întîi, el trebuie înscris, iar înscrierea asta nu se face nici ea, chiar aşa, bătînd din palme. În Capitală, testul se organizează la doar cîteva licee (în sectorul 3, de exemplu, nu e nici unul). Trebuie să ai la tine copia certificatului de naştere şi o fişă eliberată de şcoala generală la care învaţă copilul (ce ne-am face fără hîrtii?).
Ei bine, înarmat cu aceste acte, am ajuns la liceul cu pricina, acolo unde, cum spuneam, am dat peste coada aceea la care stăteau încolonaţi pe trei sau patru rînduri (ca la brînză, pe vremuri) bieţi părinţi învoiţi de la serviciu sau chiar elevi care la acea oră nu aveau şcoală. Cu atît mai uimitoare mi s-a părut coada, cu cît ştiu că elevii de astăzi dau o mulţime de concursuri şi olimpiade mai mult sau mai puţin oficiale la care niciodată nu e nevoie de atîtea hîrtii şi totul merge uns. Nu ştiu cum a fost pe la alte licee, dar presupun că procedura e aceeaşi peste tot, făurită cu deplină incompetenţă organizatorică.
Rîndul dispărea undeva după clădire iar dacă voiai să te duci să vezi ce te aşteaptă după colţ, riscai apostrofări clasice, în stilul de odinioară: „Domnu’, păi dumneavoastră nu staţi la rînd, coada e aici, vă rog!“ Ca şi alţi nou-veniţi la coadă, am aflat cu nelinişte că, bineînţeles, mai trebuia completată o cerere (altă bucată de pădure doborîtă – mi-am spus). Formularul se dobîndea de la cabina portarului. L-am luat şi apoi am mai vrut unul pentru o cunoştinţă care tocmai se aşezase şi ea la coadă. Văzîndu-mă că iau o a doua „cerere“, portarul n-a ratat ocazia să mă privească plin de superioritate: „Aţi şi greşit-o pe cealaltă!?“
În curtea prăfoasă a liceului aflat în plină renovare, soarele ardea a ploaie. Coada nu se mişca deloc. Ultimii din rînd, printre care şi eu, aveam să descoperim după un timp că înaintarea se făcea în salturi, ca la telecabină. Intrau zece oameni în sala de sport şi abia după ce toate actele acestora erau depuse la nişte birouri improvizate, unde lucrau cîteva doamne, se dădea drumul înăuntru unei alte tranşe de zece. Se lucra organizat, cum ar veni. După mai bine de o jumătate de oră, am dat colţul – adică am murit de nervi văzînd cît mai avem în faţă. Şi de acolo nici nu ne mai puteam delecta cu imaginea celor tot mai mulţi adunaţi în urma noastră, care treceau prin ce trecusem şi noi, îngrijoraţi ba că nu au şi formularul de cerere, ba că nu se înaintează. Unii comentau amar pe seama cuiva care o luase peste rînd: „Aşa se înaintează şi în viaţă.“ Pe alţii i-am auzit întrebînd speriaţi, săracii de ei, dacă nu cumva copia după certificatul de naştere al copilului trebuia legalizată la notar. Pe mine mă frămînta altă întrebare: de ce dura atît de mult depunerea a trei hîrtii? Aveau să mă lămurească alţii că în schimbul hîrtiilor urma să primeşti o hîrtiuţă mai mică, un bileţel ştampilat, cu un număr pe el, cu care va trebui să revii peste cîteva zile ca să iei înapoi fişa cu nota de la test scrisă pe ea (altă coadă, oare?); că, la birou, numele îţi va fi trecut într-un registru în care vei fi pus să semnezi (deşi ai mai semnat şi cererea luată de la portar). Pe scurt: birocraţie.
Am ajuns şi eu în faţa doamnelor de la birouri. Mi s-au plîns că au rămas fără „chiloţei“; că nu mai au unde să ţină toate actele aduse de părinţi. M-am oferit să le las „chiloţelul“ meu. Mi-au mulţumit şi mi-au spus că, de fapt, aşa ar fi şi normal: părinţii să le dea „chiloţeii“. Am semnat şi am plecat. O ploaie de vară cu stropi imenşi a început exact cînd m-am urcat în maşină. M-am gîndit la părinţii rămaşi în curtea liceului.