Clinton opreşte, pentru moment, revirimentul lui Trump

Prima dezbatere dintre Hillary Clinton şi Donald Trump era aşteptată să mai clarifice lucrurile într-un moment în care sondajele indică egalitate, cota de neîncredere în ambii candidaţi este enormă, iar numărul electorilor nehotărîţi este foarte mare. De aceea, toată lumea se aştepta ca această dezbatere să mai limpezească puţin atmosfera. Aşteptările au fost doar în parte confirmate. În esenţă, dezbaterea nu a adus nimic nou – fiecare candidat a ţinut-o pe a lui, ceea ce era de aşteptat. A surprins, însă, totala lipsă de agresivitate a lui Donald Trump, precum şi uimitoarea sa naivitate. În limbajul stadioanelor, Trump a plecat după fiecare fentă a lui Hillary Clinton. Cu mult mai multă experienţă politică, Clinton i-a întins lui Trump cîteva capcane, iar miliar­darul, cu o seninătate surprinzătoare, a căzut în toate. Clinton l-a făcut pe Trump să piardă mai mult de jumătate din timpul său justificînd lucruri de prin anii 1970, povestind conversaţii private cu moderatori de televiziune sau încercînd să lămurească fel de fel de chestiuni încurcate şi de importanţă secundară, precum cea despre „cine a început campania anti-Obama în chestiunea certificatului de naştere“. S-a tot spus că, mai mult decît mesajele electorale bine cunoscute deja, telespectatorii (în jur de 100 de milioane!) voiau să vadă atitudinea, temperamentul, prezenţa de spirit şi comportamentul candidaţilor. Poate că cea mai puternică impresie a lăsat-o lipsa totală de pregătire a lui Donald Trump. Prea sigur de el însuşi, miliardarul a devenit, după primele 20 de minute, confuz şi contradictoriu.

Cam pe la jumătatea dezbaterii, Trump spune: „Aţi văzut, am mers peste tot (în campanie – n.m.). Dumneavoastră aţi ales să staţi acasă, ceea ce e OK“, iar Clinton a răspuns imediat: „Cred că, de fapt, Donald mă critică pentru că am stat şi m-am pregătit pentru această dezbatere. Şi da, asta am făcut. Şi m-am mai pregătit pentru ceva, m-am pregătit să fiu preşedinte al Statelor Unite“. Trump face o grimasă din care trebuia să deducem că nu este de acord. Acest dialog a fost, după părerea mea, relevant pentru toată dezbaterea. Fără dubiu, Hillary Clinton a fost mai bine pregătită, mai antrenată, mai limpede în idei. Trump a fost dezamăgitor din punctul acesta de vedere. Clinton a vorbit mai concret şi mai argumentat, iar Trump a vorbit la modul general, mizînd pe descrieri catastrofale – America este un dezastru în ochii lui. Cînd a trebuit să fie concret, Trump a devenit, cum spuneam, irelevant. Într-o dezbatere prezidenţială, cui îi pasă de Rosie O’Donnell ori de Sean Hannity? Întîmplător, mi-e simpatic contondentul realizator TV de la FoxNews şi mi-e antipatică stridenta actriţă, ca şi lui Donald Trump, dar nu mă pot împiedica să mă întreb la ce i‑o fi folosit lui Trump să-şi piardă vremea evocîndu-i?

Nu cred că mai este nici o îndoială că fosta primă doamnă a dominat strategic această dezbatere. La fel, impresiile generale referitoare la prezenţa pe ecran îi sînt favorabile: ea a zîmbit tot timpul mult mai convingător decît de obicei, iar el a continuat cu grimasele la limita clovneriei; ea s-a simţit sigură pe ea şi limpede în mesaj, el a repetat de cîte trei ori cuvinte şi crîmpeie de propoziţii, a negat mai tot timpul îngînînd-o pe Clinton, aplecîndu-se spre microfon de ziceai că vrea să-l muşte şi a fost, în general, dezordonat în idei. Cred că singurul aspect în care Trump a punctat serios a fost cel legat de economie. Trump a pledat din nou pe ideea că, urmare a acordurilor internaţionale de comerţ în care America este parte, multe locuri de muncă pleacă din America spre ţări cu mînă de lucru ieftină (China şi Mexic sînt preferatele lui Trump cînd vine vorba despre asta) şi a subliniat din nou că soluţia lui este renegocierea acestor acorduri, scăderea impozitelor şi dereglementarea activităţilor economice. În această chestiune Hillary Clinton ar trebui să fie mai atentă, pentru că sondajul de după dezbatere, făcut pe un eşantion cu simpatii mai degrabă democrate, a indicat egalitate la întrebarea „Care dintre candidaţi este mai calificat să conducă treburile economice ale ţării?“. Cu atît mai surprinzător cu cît, cu excepţia chestiunii renegocierii acordurilor, în discursul economic al lui Trump s-au putut regăsi temele republicane clasice ale supraimpozitării şi suprareglementării.

În materie de politică externă şi de securitate, însă, Trump a stupefiat din nou pe toată lumea spunînd, în esenţă, că America îşi va respecta angajamentele de securitate în diferite formate, inclusiv în NATO, doar dacă aliaţii plătesc pentru asta, şi s-a repezit la Japonia, care vinde sute de mii de automobile americanilor care o apără pe gratis! După cum rămîne o surpriză că Donald Trump nu a atacat decisiv nici una dintre temele nefavorabile lui Clinton, precum finanţarea Fundaţiei, dezastrul de la Benghazi sau investigaţia FBI referitoare la e-mail-urile fostului secretar de stat. De ce a fost Trump aşa cuminte? – aceasta este întrebarea. Şi poate aceasta este cheia dezbaterilor viitoare. Mă aştept ca Donald Trump să revină mult mai agresiv în viitoarele dezbateri (mai sînt două, pe 9 şi pe 19 octombrie). Dacă Trump a avut o strategie care să vizeze toate cele trei dezbateri şi a vrut, din motivele pe care le vom vedea, să fie docil şi aparent păcălit în această dezbatere, atunci totul are un sens şi vom vedea dacă această strategie duce undeva. Dar dacă Trump a venit pur şi simplu nepregătit la această dezbatere, atunci ar putea fi începutul sfîrşitului pentru el, căci ascensiunea lui, probabil, s‑a cam oprit aici.

Unul dintre cele mai electoral-sensibile capitole de dezbatere în America este cel rasial. Se succed peste tot în America manifestaţii provocate de progresia uimitoare a cazurilor în care poliţişti americani împuşcă negri. Cel puţin presa dă această impresie şi, se ştie, realitatea nu mai este de mult altceva decît ceea ce spune presa… Circumstanţele în care poliţiştii albi, dar nu numai, bărbaţi, dar şi femei, împuşcă negri sînt, desigur, extrem de diferite de la un caz la altul. La fel de adevărat este că a crescut şi numărul poliţiştilor împuşcaţi în diferite misiuni, ceea ce amplifică, explicabil, nervozitatea oricărui poliţist care se confruntă cu o situaţie potenţial riscantă pe stradă. Un studiu amplu despre acest fenomen este în curs de elaborare la Ministerul Justiţiei din Statele Unite. Deocamdată, rezultatele parţiale arată că rasismul nu este printre principalele cauze. Sigur că, de la Martin Luther King încoace, America a făcut progrese enorme în privinţa combaterii discriminării rasiale, ajungîndu-se ca, astăzi, preşedintele Statelor Unite să fie un negru. Şi procurorul general al SUA este o doamnă de culoare. În diferitele guverne americane de după 1980, au existat mereu negri. Totuşi, problemele rasiale nu au dispărut deloc de pe agenda societăţii americane. Incidente de genul celor la care mă refer reaprind imediat discuţiile despre rasism, readucînd în actualitate vechi vinovăţii mai mult sau mai puţin colective. O mişcare civică intitulată „Black Lives Matter“ a fost înfiinţată în 2013, anume din îngrijorarea societăţii civile americane în legătură cu îndesirea cazurilor de negri ucişi în acţiuni de stradă ale poliţiei. O asemenea organizaţie şi altele asemănătoare au un mare succes pentru că sînt încă mulţi americani care cred despre ţara lor că este, în general, rasistă. Ei bine, asemenea teme sînt adevărată mană cerească pentru politicieni – pe ele înfloreşte cel mai lesne politicianismul, iar instinctul de vînător de voturi al politicianului nu este niciodată mai provocat.

Pe parcursul campaniei electorale ce se va încheia pe 8 noiembrie cu alegerea noului preşedinte al Statelor Unite, „Black Lives Matter“, dar şi alte organizaţii ale minorităţii negre, au sprijinit-o pe Hillary Clinton. Mai toţi comentatorii politici americani spun că, de altfel, singura şansă pentru ca fosta primă doamnă să devină preşedinte este să reuşească, cumva, să apară ca un fel de apărătoare a tuturor minorităţilor americane. Suma tuturor celor care se simt în minoritate, ba chiar în minoritate discriminată în America, este, cu adevărat, uriaşă. Dacă Donald Trump s-a instalat cu discursul apărării ordinii şi al Americii pe o sensibilitate „majoritară“, Clinton trebuie să strîngă alături de ea minorităţile. Suma celor care se cred parte a unei minorităţi persecutate este vast majoritară. Iar în această primă dezbatere, Hillary Clinton a făcut tot ceea ce trebuia pentru asta, iar Donald Trump nu a împiedicat-o deloc, nepricepînd ce se întîmplă, de fapt.